„Pot să te întreb ceva, Simon?”
„Sigur, întreabă”, mi-a răspuns zâmbind. „Întreabă-mă ce vrei.”
„Simți că ai nevoie de Dumnezeu?”
Asta era ocazia: după atâtea săptămâni, puteam în sfârșit să aduc vorba despre subiectul care conta cu adevărat. Simon și cu mine ne cunoscuserăm printr-un prieten comun, iar el chiar acceptase invitația să vină la un grup mic și să înceapă să citească Biblia! Dar după câteva încercări politicoase a devenit clar că nu se alegea, de fapt, cu nimic de acolo. Așa că i-am propus să ne vedem la o cafea.
Din fericire, am observat că Simon nu s-a speriat de întrebarea mea directă despre nevoia lui de Dumnezeu. A luat întrebarea în serios și, după o scurtă pauză, mi-a răspuns într-un fel pe care nu l-am uitat nici azi.
„Probabil sună urât, și probabil destul de arogant, dar… nu prea? Adică, poate sună puțin a afacere, dar ar trebui mai întâi să văd de ce mi-ar face, de fapt, viața mai bună.”
Se pare că multe dintre încercările mele de a câștiga oameni pentru Evanghelie decurg la fel ca discuțiile mele cu Simon. Deseori îmi iau inima în dinți și Îl aduc pe Dumnezeu în relațiile mele și în discuțiile de zi cu zi. Dar chiar și atunci când am curaj, am impresia clară că cei mai mulți oameni nu au niciun interes să vorbească despre biserică sau despre credință, și cu atât mai puțin despre Isus. Nu spun că sunt atei furioși sau că sunt ostili față de credința mea creștină. Mai degrabă, pur și simplu nu se gândesc la Dumnezeu, la veșnicie sau, în general, la sensul vieții lor, cel puțin nu la suprafață. Și nici nu par să vadă vreun motiv real să înceapă să o facă.
Asta mă lasă adesea descurajat. Uneori mă întreb, fără să-mi dau seama, dacă mai are vreun rost să aduc vorba despre astfel de subiecte. Poate că, în atmosfera spirituală de azi, sarcina mea e chiar să mă țin de ce scrie în 1 Tesaloniceni 4:11: „Străduiți-vă să trăiți liniștiți, să vă vedeți de-ale voastre și să lucrați cu mâinile voastre, așa cum v-am poruncit”, și poate că atât ar fi de ajuns.
Cultura noastră s-a schimbat radical…
Dacă și tu simți adesea, ca mine, că oamenii din jurul tău au puțin interes pentru subiectele legate de credință, mai ales pentru credința creștină, nu ești singurul.
Lideri creștini, cercetători, istorici și practicieni ne spun: în Occident (și poate și în alte părți ale lumii puternic influențate de creștinismul occidental) trăim într-o societate postcreștină. Pe scurt, asta înseamnă că, timp de multe secole, biserica a avut o influență culturală puternică, dar astăzi nu mai stă în centrul societății. Cei mai mulți oameni nu mai știu aproape nimic despre Dumnezeu și nu au o istorie personală cu El. Nu Îl caută pe Dumnezeu. Pentru mulți dintre cei din jurul nostru, Dumnezeu pur și simplu… nu există.
Una dintre provocările unui apologet este că, dacă demonstrezi că creștinismul e rațional sau adevărat, asta nu-i face neapărat pe oameni să-l accepte. Ceva poate fi adevărat și totuși să aibă puțină însemnătate sau chiar deloc pentru viața omului. (Alister McGrath, Narrative Apologetics, p. 15)
Altădată, omul obișnuit cunoștea cele mai importante povestiri din Biblie și era conștient de standardele lui Dumnezeu pentru omenire. De aceea avea mult sens ca abordările noastre de evanghelizare să se concentreze mai ales pe provocarea oamenilor de a aplica aceste adevăruri cunoscute în propria viață, adică de a-și transforma cunoștințele despre Dumnezeu într-o dăruire personală față de Dumnezeu.
Dar pentru că astăzi în cultura noastră nu mai există „nicio rămășiță a poveștii lui Isus”, pare în cel mai bun caz naiv, iar în cel mai rău caz crud, să-i inviți pe oameni să-L facă pe Isus „Domnul și Mântuitorul” lor și apoi să te retragi, ca și cum ți-ai fi făcut datoria, chiar dacă celălalt n-a arătat niciun interes real și nicio înțelegere.
… dar metodele noastre nu s-au schimbat
Deși s-au schimbat atât de multe, la nivel practic, în misiune și evanghelizare, se pare că nu s-a schimbat destul.
Metoda noastră personală de evanghelizare constă în mare parte în a încerca să trăim ca „oameni de treabă” și în a spera că alții ne vor observa la un moment dat credința și ne vor întreba despre ea. Și strategiile de evanghelizare ale bisericii se bazează în continuare mult pe așteptarea că oamenii au întrebări active despre Dumnezeu, despre viață, despre Isus și despre Biblie și că vor veni în spațiile noastre, ca să-i putem ajuta să înțeleagă toate acestea.
Bineînțeles, cu toții cunoaștem excepții. Există regiuni ale lumii în care oamenii din jur chiar vin la serviciile de închinare și la programe, dacă acestea sunt atractive și mesajul e transmis clar. Iar în alte părți ale lumii, unde oamenii nu vin în același fel, Duhul Sfânt lucrează totuși. În ambele cazuri, oamenii continuă să vină la credință, pentru că Dumnezeu Își zidește încă Împărăția, chiar și într-o societate care, în linii mari, nu Îl caută. Totuși, se pare că asta se întâmplă mai rar.
Anul trecut, în cadrul activității noastre deschise, am oferit în fiecare săptămână un „devoțional” cu rugăciune, închinare și învățătură biblică. Oricât de „pe limba tinerilor” am făcut conținutul și oricât de actuale erau cântările, grupul nu era cu adevărat implicat. Ca echipă, ne-am dat seama că, în adânc, motivul era că pur și simplu nu erau curioși să afle povestea creștină. (Jemimah Woodbridge, în No Questions Asked: The Findings From a Qualitative Study of 16-19 Year-Olds in Luton, The Youthscape Centre for Research, 2016)
Avem nevoie de o abordare nouă
Se pare că avem nevoie de o abordare nouă.
O abordare care ține cont de unde se află azi oamenii în conștientizarea lui Dumnezeu și care recunoaște că oamenii din jurul nostru nu sunt neapărat activ împotriva lui Dumnezeu: pur și simplu nu L-au întâlnit niciodată cu adevărat.
Totuși, înainte să descriem o cale alternativă de evanghelizare, trebuie spus clar: sunt multe lucruri care nu au voie să se schimbe și nici nu trebuie să se schimbe.
Nici cea mai bine intenționată abordare, construită dintr-o reflecție atentă asupra Evangheliei și a culturii în care vrem s-o ducem, nu poate produce credință prin propriile puteri. Trebuie să ascultăm cuvintele lui Isus și să avem încredere că Dumnezeu și Duhul Lui îi atrag pe oameni la Sine.
„Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, Care M-a trimis.” (Isus, Ioan 6:44)
Și, deși relația cu un creștin viu rămâne calea cea mai eficientă prin care cineva Îl poate cunoaște pe Dumnezeu prin Isus, trebuie să mergem spre ceilalți ca trupul lui Cristos, nu ca niște luptători solitari care se chinuie să supraviețuiască în prima linie și vor să înainteze singuri. Deși statistic biserica este în declin în multe părți ale Occidentului, Isus a promis: „Iar Eu îți spun că tu ești Petru și pe această stâncă Îmi voi zidi Biserica, iar porțile Locuinței Morților n-o vor birui” (Matei 16:18). Biserica a fost dintotdeauna „strategia de evanghelizare” a lui Dumnezeu prin care ajunge la lume.
În plus, oricare ar fi abordarea pe care o alegem, nu putem ocoli adevăruri dificile precum egoismul, mândria, mânia, consumerismul și dorința de putere și de control.
Realitatea este că, prin independența păcătoasă, mintea omului se încețoșează, iar inima lui se întunecă. Mare parte din indiferența de azi și din înăbușirea curiozității spirituale se poate explica prin aceste alegeri triste.
Fiindcă, deși L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au glorificat ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci au ajuns lipsiți de discernământ în gândurile lor, iar inima lor fără pricepere s-a întunecat. (Romani 1:21)
E clar, așadar, că multe adevăruri rămân neschimbate atunci când ne împărtășim credința. Dar, în situația de azi, merită să ne oprim și să ne regândim punctul de plecare. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă păcatul personal împotriva lui Dumnezeu e cu adevărat cel mai bun mod de a începe. Mulți creștini sunt convinși că „trebuie mai întâi să-i avertizăm pe oameni că sunt pe o corabie care se scufundă, înainte să se apuce de colacul de salvare”. Dar arată această abordare cu adevărat o sensibilitate față de climatul spiritual din jurul nostru? Dacă cei mai mulți oameni oricum nu văd niciun sens real în a crede în Dumnezeu, nici faptul că păcatul stă între ei și Dumnezeu nu-i neliniștește.
Începe prin a aborda obstacolul relevanței
Lipsa de interes pentru credința creștină o numim „obstacolul relevanței”. Se vede în replici ca „Pur și simplu nu mă interesează” sau „Nu văd rostul”, atunci când cineva are ocazia să vorbească despre credință sau să pună întrebări despre Dumnezeu și despre creștinism.
Pentru mulți tineri de azi, religia nu este o sursă suficientă și nici o cale solidă pentru credință și apartenență. Pentru ei, întrebarea nu e atât „Există Dumnezeu?”, cât mai degrabă „De ce ar conta asta?” (Abby Day, Believing in Belonging)
E adevărat că Evanghelia se lovește și azi de mai multe alte obstacole. Mulți oameni pe care îi întâlnim zi de zi au în continuare obiecții intelectuale față de afirmațiile Evangheliei și față de învățăturile Bibliei. (Mi se pare interesant cât de des aceste obiecții intelectuale sunt, de fapt, modelate de experiențe și sentimente negative din trecut, adesea legate de biserică sau de „creștini”.)
În plus, există tot mai multă respingere deschisă față de biserică și de creștinism, mai ales când e vorba de stil de viață și de convingeri și valori diferite legate de gen și identitate. Sunt provocări reale, la care trebuie să învățăm să răspundem cu înțelepciune.
Lideri și autori înzestrați au scris și au predat deja mult despre aceste obstacole importante și continuă s-o facă. Vrem să învățăm de la ei, ca să rămânem credincioși căilor lui Dumnezeu și, totodată, să devenim mai eficienți în a intra în contact cu cultura noastră.
Dar, după douăzeci de ani de lucru cu tinerii, suntem convinși că obstacolul relevanței este astăzi una dintre cele mai mari piedici care îi țin pe oameni departe de credința în Isus, și vrem să fim o voce care atrage atenția asupra acestui obstacol.
Te alături discuției noastre?
Vrem să pornim o discuție care să ne ajute să înțelegem mai profund acest obstacol al relevanței și vrem să împărtășim câteva dintre abordările pe care le-am dezvoltat ca să-l înfruntăm de la bun început.
În multe privințe, sarcina care ne stă în față este aceeași cu a unui misionar care observă cu atenție convingerile și practicile de bază ale culturii lui, ca să găsească moduri de a duce acolo mesajul Evangheliei. Din fericire, nu suntem primii care își asumă această sarcină: mulți misionari dinaintea noastră, de demult și de azi, au mers deja pe acest drum.
Când apostolul Pavel i-a întâlnit pe învățații și filozofii din Atena, ne-a arătat exact acest lucru într-un mod impresionant. Mai întâi a observat că acest popor credea în mulți zei. Își prețuiau zeitățile atât de mult, încât își dădeau osteneala să le sculpteze chipurile în piatră și să le așeze în locuri de seamă din cetate. Printre toate acestea, Pavel a găsit un altar cu inscripția „Unui Dumnezeu Necunoscut”. A folosit această descoperire ca un punct de plecare puternic pentru a intra într-un dialog continuu despre Dumnezeul adevărat, despre veșnicie și despre Isus. (Faptele Apostolilor 17:16-34)
Dacă ne uităm mai atent, vedem că Pavel a început prin a-și lăuda ascultătorii, apoi a găsit un teren comun, s-a concentrat mai întâi pe creație, nu pe mântuirea prin Isus, și a arătat spre indiciile pe care Dumnezeu le-a pus în univers ca să trezească curiozitatea. Pavel a folosit și autoritățile culturale ale atenienilor, adică poeții lor, ca să arate spre Dumnezeul cel viu și adevărat.
„Căci în El trăim, ne mișcăm și existăm”; sau, așa cum au spus și unii dintre poeții voștri: „Căci și noi suntem din neamul Lui”. (Pavel, Faptele Apostolilor 17:28)
Putem învăța multe din felul în care a procedat Pavel cu publicul neevreu din Atena. Trebuie spus totuși că situația noastră pare unică, iar contextul nostru se dovedește poate și mai dificil. Oamenii din cultura noastră par să nu mai aibă niciun fel de convingeri. E ca și cum ne-am fi aruncat toți zeii la gunoi. De aceea, ca să ne „citim” corect cultura, trebuie acum să ne croim drum prin dărâmăturile convingerilor abandonate și să scormonim prin praful ateismului indiferent, ca să găsim un punct de plecare propriu, de unde să le arătăm oamenilor spre Dumnezeul cel viu. Trebuie, de asemenea, să recunoaștem mai conștient indiciile care se găsesc în propria noastră cultură și în autoritățile ei recunoscute și să învățăm să le lăsăm cu răbdare să dezvăluie, chiar dacă e îngropat adânc, ceva adevărat despre natura noastră spirituală.
Poate te lovești și tu de același obstacol al relevanței când încerci să împărtășești Evanghelia. Dacă da, și dacă vrei să înțelegi mai bine de unde pornesc, de fapt, oamenii din cultura noastră când e vorba de credință și să descoperi abordări noi care țin cont de la început de indiferența lor, te invităm să pornești la drum împreună cu noi.
Te-ar putea ajuta și
- Cum îi ajuți pe tineri să-și dezgroape credința
- Cum trezești curiozitatea tinerilor care nu sunt interesați de Isus
- Să vorbim despre Isus: de ce curajul singur nu e de ajuns
În colaborare cu Start to Stir. Originalul, de Darin Stevens: „Why Is It So Difficult to Share Faith?”. Traducerea în germană: Andy Fronius (echipa Pulse).
Versiunea în limba română: octombrie 2026
