Să încercăm un nou punct de plecare?

În articolul anterior am observat că cei mai mulți oameni pe care îi întâlnim în viața de zi cu zi nu simt nicio urgență să se ocupe de credință, iar aproape nimic nu arată că interesul lor se va schimba curând. De aceea am subliniat că una dintre cele mai importante sarcini ale creștinilor într-un context postcreștin este să caute, printre ruinele convingerilor de credință abandonate, noi prilejuri de discuție, ca să-i câștige pe oameni pentru vestea bună.

Dar să găsești asemenea „trambuline” în relațiile și discuțiile de zi cu zi e o mare provocare.

(Intervievator): „A existat vreodată în viața ta un moment în care ți-ai pus o întrebare reală despre credința ta? Ceva de genul: Dacă Dumnezeu ar sta acum chiar în fața mea, asta ar fi întrebarea mea pentru El?” (Adolescent): „Nu, nu cred.” (Sursa: No Questions Asked: The Findings From a Qualitative Study of 16-19 Year-Olds in Luton, The Youthscape Centre for Research, 2016, p. 14)

Din experiența noastră, problema relevanței este unul dintre cele mai mari obstacole care îi țin pe oameni departe de orice formă de credință sau de convingere trăită în viața de zi cu zi.

Asta e valabil și pentru tinerii cu care lucrăm în Regatul Unit:

Două tinere stau de vorbă la o cafenea: una gesticulează, cealaltă bea dintr-o ceașcă
„Această generație e neutră față de credință: nu e neapărat împotriva lui Dumnezeu sau a spiritualității. Dar dacă nu există o criză sau dacă tinerii nu au crescut într-o familie creștină ori nu au prieteni care vorbesc despre credința lor, atunci credința pur și simplu nu e pe agendă.” (Neil O’Boyle, Youth for Christ UK, Z-A of Faith and Spirituality, p. 40)

Iar de cealaltă parte a Atlanticului lucrurile nu arată prea diferit:

„Pentru cei mai mulți adolescenți, religia face pur și simplu parte din mobilierul vieții lor: nimic deosebit, mai degrabă ceva luat ca atare. Cei mai mulți par să trăiască cu un fel de religie cu vizibilitate redusă, care rezonează undeva pe fundalul gândurilor lor.” (C. Smith și M. L. Denton, Soul Searching: The Religious and Spiritual Lives of American Teenagers, Oxford University Press, 2005, p. 122, 137)

Climatul actual i-a scos pur și simplu „din luptă” pe mulți creștini. Mulți se simt copleșiți și nici nu știu de unde să înceapă când e vorba să vorbească despre credința lor cu prietenii, cu familia, cu vecinii sau cu colegii de muncă. Ironia e că toate acestea se întâmplă într-o vreme în care există nenumărate cărți bune, programe solide și cursuri utile care, de fapt, i-ar putea ajuta să facă exact asta.

Așadar, de unde începem?

Cum pot cei dintre noi care încă își doresc să vorbească despre Isus și despre speranță să găsească un curaj nou, tocmai în această vreme a necredinței? Mai putem oare trezi un interes real la o generație căreia, într-un fel, totul îi e indiferent?

Pe scurt: de unde pornim?

Un nou punct de plecare înseamnă să înțelegi

  • Întrebările pe care oamenii le pun azi nu sunt aceleași cu cele pe care aș vrea eu să li le pun.
  • Adevărul e judecat azi mai degrabă prin experiență decât prin dovezi logice.
  • Curiozitatea nu se trezește prin informații, ci prin dorul lăuntric.

Înțelege ce întrebări se pun cu adevărat azi

Speranța nouă și căile noi apar când dăm la o parte, cu grijă, „stratul de praf cultural” al indiferenței, ca să aflăm ce întrebări îi frământă cu adevărat pe oameni azi.

„În secolul al XVIII-lea era important să arăți că creștinismul e adevărat; în secolul al XXI-lea e important să arăți că funcționează.” (Alister McGrath, Narrative Apologetics, p. 17)

În loc de scepticism față de existența lui Dumnezeu, față de faptul că Biblia e demnă de încredere sau față de credibilitatea Evangheliilor, oamenii pun azi întrebări surprinzător de practice. Cam așa:
„Și ce?”, „De ce să te mai gândești la Dumnezeu?”, „Cum m-ar ajuta concret credința în Dumnezeu în viața mea?”

Aceste întrebări privesc relevanța credinței, nu adevărul ei sau posibilitatea de a fi dovedită.

„Dovezile la care reacționează postmodernii sunt dovezi ale atractivității, relevanței, armoniei și utilității unei convingeri. Când acestea devin vizibile, și argumentele logice sunt de ajutor. Dar fără dovada că credința creștină e cu adevărat atrăgătoare și relevantă, dovezile logice nu-și ating scopul.” (Rick Richardson, Evangelism Outside the Box, p. 97)

Am împărtășit iar și iar, în articole și pe rețelele sociale, exemple din propria experiență, iar ele confirmă ce spun de mult cercetătorii și practicienii: azi, în prim-plan stau întrebările despre relevanță, nu cele despre adevăr.

Cum am spus în articolul anterior, prietenul meu Simon a crescut fără credință. A acceptat invitația noastră de a citi Biblia într-un grup mic. După câteva săptămâni în care nu înțelegea mare lucru, i-am pus o întrebare foarte simplă: „Simon, simți că ai nevoie de Dumnezeu?” Răspunsul lui: „Nu cred. Nu știu cum mi-ar face Dumnezeu viața mai bună.”

Sau Adam, un adolescent căruia am avut ocazia să-i spun povestea mea.
Comentariul lui politicos de după: „Mi se pare frumos că tu crezi. Dar mie, cumva, nu-mi aduce nimic.”

Pe lângă asemenea prieteni, care fie nu au nicio legătură cu Dumnezeu, fie nu văd nevoia de El, au fost și alții care ne-au spus aproape implorând:
„Aș vrea să putem crede pur și simplu că putem fi buni și fără Dumnezeu.” Adesea simțim în spatele unor asemenea afirmații rănile lăsate de propriile experiențe rele cu biserica sau cu creștinii ori durerea pricinuită de răul făcut în lume în Numele lui Dumnezeu. Întrebarea din spate: „N-am fi mai bine fără religie?”

Oamenii judecă tot mai mult adevărul prin experiență, nu prin dovezi logice

Observăm că azi e mai puțin eficient să explici cât de rezonabilă e credința creștină sau să prezinți dovezile pentru pretenția ei de adevăr. Pentru mulți, asemenea argumente nu mai sunt principala piatră de poticnire (sau punctul de plecare) când vine vorba de credință.

În trecut, de pildă în vremea Iluminismului, biserica a investit multă energie în adunarea de dovezi și în formularea unor argumente coerente pentru învățătura ei. Aceste eforturi au ajutat-o să-i întâlnească pe oameni de la egal la egal, adică acolo unde se aflau ei atunci, și să discute afirmațiile de credință ale creștinismului în lumina sistemelor științifice și a concepțiilor despre lume.

Azi, în schimb, mulți oameni nu mai decid în primul rând prin cântărirea dovezilor ce e adevărat sau valoros. Întrebarea dacă credința creștină „are mai mult sens” decât alte sisteme de convingeri nu e adesea în prim-plan.

Tocmai asta poate fi o veste care le ia o greutate de pe umeri multor creștini, mai ales celor care se simt copleșiți de ideea de „a evangheliza”. Frica de a nu avea un răspuns convingător la întrebări complexe îi blochează pe mulți. Dar poate că nu trebuie să știm toate răspunsurile. Poate că ni se cere mai degrabă să fim pregătiți pentru întrebări surprinzător de practice. Există căi de a prelua asemenea întrebări așa încât să trezească un interes real pentru Dumnezeu și să-i încurajeze pe tineri să caute ei înșiși un drum personal al credinței?

Pavel, în orice caz, a ales în Atena o abordare remarcabilă: în discursul lui în fața cetățenilor și filozofilor neevrei, a arătat spre indiciile pe care Dumnezeu le-a lăsat în lume și, în același timp, a citat voci din propria cultură a ascultătorilor lui, ca să pornească un proces de gândire spirituală.

De aici apare întrebarea: ce teren comun avem cu oamenii din jurul nostru? Ce indicii despre Dumnezeu mai sunt considerate azi plauzibile? Cine sau ce are autoritatea de a trezi un interes real pentru temele credinței? Și: după ce criterii decid oamenii azi ce e „adevărat” pentru ei?

O primă constatare clară se vede chiar la o privire superficială: autoritatea supremă în felul în care se înțelege pe sine cultura vremii noastre este propriul eu. Experiența individuală ia tot mai mult locul reperelor din afară. Nu e surprinzător. Încă din primele capitole ale Bibliei, de la căderea în păcat, omul se străduiește să hotărască singur ce e bine și drept (Geneza 3). Azi, această atitudine se vede mai ales în faptul că „adevărul” e definit în primul rând prin experiența personală.

„La acești tineri aveai aproape impresia că un lucru e relevant doar dacă l-ai trăit tu însuți; altfel nu merită să-l discuți sau să-l pui sub semnul întrebării: întrebările sunt inutile. Domnea mai degrabă o atitudine de tipul vino și vezi. Ei își dădeau seama că, dacă cineva nu a trăit el însuși un lucru, nici argumentele nu-l vor convinge. Experiența personală era pentru ei dovada decisivă. Asta arată o schimbare clară în ce consideră tinerii de azi drept dovadă: e vorba mai puțin de fapte, de mărturii sau de exactitate istorică și mult mai mult de faptul că ceva a fost trăit personal, adică dacă ceva a devenit adevărat pentru mine.” (Sursa: No Questions Asked: The Findings From a Qualitative Study of 16-19 Year-Olds in Luton, The Youthscape Centre for Research, 2016, p. 22)

Faptul că oamenii din jurul nostru definesc adevărul mai ales prin experiență ne-a deschis cu adevărat ochii multora dintre noi. Îmi amintesc exact momentul în care mi-a picat fisa: era în timpul unui curs opțional la seminarul teologic. Această nouă înțelegere a pus dintr-odată sub semnul întrebării tot ce credeam că știu despre evanghelizare și despre lucrarea pentru Împărăția lui Dumnezeu. Exact atunci, când eram un tânăr lider de tineret, mi s-a înfipt adânc în inimă și în minte o întrebare:

Cum îi putem ajuta pe tinerii care nu-L caută pe Dumnezeu, nu au nicio legătură cu biserica și nicio istorie spirituală să găsească totuși, prin experiență personală, drumul spre o relație mântuitoare și transformatoare cu Isus?

Nu trezești curiozitatea tinerilor cu fapte, ci atingând un dor lăuntric

Întrebarea aceasta ne frământă de peste douăzeci de ani, în diferite contexte ale lucrării cu tinerii: cum îi ajuți pe tineri să recunoască adevărul, când se bazează aproape numai pe propriile experiențe? Pentru că, atunci când propria percepție devine instanța supremă, asta are și riscuri, mai ales în lumina adevărului biblic că gândirea noastră e încețoșată și inima noastră e adesea întunecată (Romani 1). Și totuși, la fel ca Pavel, am observat că Dumnezeu lucrează adesea tocmai prin aceste „autorități acceptate”, adică prin experiențele personale și prin mișcările lăuntrice. Asta ne-a făcut să dezvoltăm căi noi de a trezi curiozitatea și de a-i invita pe tineri să pornească pe drumul credinței împreună cu Isus.

Ca în orice călătorie, primul pas e adesea cel mai greu, dar și cel mai important. Experiența noastră arată că cel mai eficient punct de plecare nu e un argument, ci o trăire. Momentul în care un om își dă seama: am un suflet.

Poate că Pavel a procedat asemănător în Atena, când a spus că Dumnezeu „nu este departe de niciunul dintre noi”, căci „în El trăim, ne mișcăm și existăm” (Faptele Apostolilor 17:27-28).

În esență, noi, oamenii, suntem ființe spirituale. Dar cei mai mulți abia dacă își dau seama de asta în viața de zi cu zi.

Și exact aici începe lucrarea noastră.

Învață să trezești dorul

Ca creștini, putem învăța să-i însoțim pe oameni și să devenim atenți la sentimentele, întrebările și dorurile lor de zi cu zi: indicii ale adevăratei lor naturi spirituale. Dumnezeu a lăsat urme care vor să ne ducă la El. Sarcina noastră este să arătăm spre aceste mișcări lăuntrice și poate chiar să trezim curiozitatea în mod intenționat. Creând spații în care oamenii pot avea experiențe spirituale, îi ajutăm să-și folosească din nou „mușchii adormiți ai credinței”.

De îndată ce oamenii își trăiesc cu adevărat natura spirituală, bariera relevanței începe să se fărâme. Convingeri care au stat mult timp îngropate și acoperite ies din nou la suprafață. În loc să ajungă la concluzia că credința n-are sens, mulți găsesc, prin experiențe spirituale, o motivație nouă să pună întrebări mai departe și să descopere căi noi.

Am văzut asta iar și iar. Charlie, un adolescent pe care am avut privilegiul să-l însoțim de curând, nu-L căutase deloc pe Dumnezeu la început. Pentru el, credința nu era necesară, pentru că explicațiile evoluției i se păreau suficiente. Dar, la un moment dat, a început să se întrebe dacă n-ar putea exista ceva mai mult. De curând a spus cât de mult ar însemna pentru el să audă de la o „putere mai înaltă” că e unic și valoros.

Desigur, sunt primii pași, prudenți. Am numit ce e spiritual, dar încă nu pe Dumnezeu. Nu am invitat încă la Isus și totuși s-au întâmplat deja multe. Am pus ceva în mișcare. O prietenă stă acum cu un picior în „cabina de probă a credinței”, cum am putea-o numi. Un coleg de muncă a început să „încerce credința”. O adolescentă a pornit la drum și acum poate fi însoțită.

Asta ne duce la următoarea întrebare:
Cum îi putem invita pe oameni să aibă experiențe prin care să descopere că sunt ființe spirituale? Cum învățăm să „atingem sufletele”?

În ultimii ani am dezvoltat metode și instrumente care să facă posibil exact acest lucru, în cele mai diverse contexte. Ne-ar plăcea să împărtășim cu tine principiile noastre. Poate că „Cursul Stir” al nostru (în engleză) îți va fi de folos și în lucrarea ta cu tinerii sau în biserica ta, mai ales dacă oamenii cu care lucrezi încă nu pun deloc întrebări despre Isus sau despre credință.

Mizăm pe întâlniri reale în viața de zi cu zi, cu prieteni, vecini, colegi de muncă, colegi de clasă, și vrem să ajutăm la discuții bune. Nu e vorba să dai răspunsuri rapide, ci să găsești căi prin care credința să poată deveni din nou relevantă.

Ne bucurăm să împărtășim cu tine ce am învățat. Dar suntem convinși că mai sunt multe de descoperit despre cum depășim această barieră a relevanței. Vrem să învățăm mai departe împreună și poate chiar să găsim căi noi.

Vii cu noi? Vrei să înveți împreună cu noi cum „trezești dorul”?

Te-ar putea ajuta și

În colaborare cu Start to Stir. Originalul, de Darin Stevens: „Should We Try a New Starting Point?”. Traducerea în germană: Andy Fronius (echipa Pulse).

Versiunea în limba română: octombrie 2026