Criza e un reflector

Și e îndreptat direct asupra mea. Sigur, și asupra altora și a altor lucruri, dar la mine îmi sare cel mai tare în ochi. Lucruri care nici înainte nu mergeau bine în viața mea ies abia acum, în criză, cu adevărat la iveală sau cel puțin devin mai clare.

„În criză se dovedește caracterul.” (Helmut Schmidt)

De exemplu: În familia noastră existau deja, încă dinainte de pandemie, mult stres și emoții puternice, nu tocmai bine procesate, din cauza operațiilor pe viață și pe moarte prin care trecuse fiul 02 cu un an în urmă.

În criză suntem uneori atât de stresați, încât abia mai reușim să ne purtăm cum se cuvine unii cu alții, sau pur și simplu atât de terminați, încât în afară de a (supra)viețui nu mai merge nimic.

Când mă gândesc apoi seara la ziua care a trecut, mă sperii de mine însumi: cât de insensibil, egoist, nerăbdător, răutăcios etc. am fost.

Dar și cu totul în afara crizei mi se întâmplă uneori să mă sperii de mine însumi.

  • De câte ori le invidiez altora succesul, le vorbesc de rău realizările, ca să par eu mai bun etc.?
  • De câte ori recurg la minciuni (pioase) ca să-mi acopăr uitarea, eșecurile etc.?
  • De câte ori cei care o duc mai rău decât mine îmi sunt pur și simplu indiferenți?
  • De câte ori sunt nemulțumit de viața mea, deși o duc atât de bine cum o duc doar puțini oameni din lume?
  • Cât de repede sunt gata să râd de oameni sau să întorc privirea când sunt hărțuiți/jigniți?
  • De câte ori rămân dator altora cu binele?

Când descopăr asta la mine, de fiecare dată am de ce să mă sperii. Nu vreau să fiu așa. Din păcate, am senzația că de multe ori nu prea ajută când încerc să mă port altfel. Iar și iar fac aceleași prostii. Uneori îți vine de-a dreptul să disperi.

De ce suntem altfel decât vrem să fim?

Cred că fiecare om poartă adânc în el dorul de a fi iubit. Pur și simplu. Pentru că există. Fără să fi dat ceva mai întâi, fără condiții sau „termeni și condiții”.

Avem nevoie, de-a dreptul, să fim iubiți. Nu putem fără asta. Trebuie să știm că suntem OK. Că putem fi iubiți așa cum suntem.

Partea proastă e că nimeni nu ne poate iubi, de fapt, atât de minunat, de desăvârșit și de iertător. Niciun om nu ne poate potoli definitiv nevoia de iubire, cu atât mai puțin un animal sau niște lucruri. Pentru că oamenii sunt doar oameni. Cu propriile nevoi și greșeli. Oamenii nici nu pot, practic, altfel. Ne vor dezamăgi sau ne vor răni mereu cumva, dacă li se cere să ne potolească pe deplin dorul de iubire.

Până la urmă, unul singur reușește să ne împlinească pe deplin dorul de iubire: Dumnezeu.

Deci, dacă aștept de la prietenul meu sau de la partenera mea să-mi potolească dorul cel mai adânc, îi cer lui/ei să fie Dumnezeu. Și asta nu poate să iasă bine. (a) Voi fi dezamăgit și (b) aștept prea mult de la omul de lângă mine și îl rănesc cu asta.

Oricât de tragic ar suna, așa umblăm prin lume. Plini de un dor adânc de iubire, pe care o pretindem de la alții și pe care ei nu ne-o pot da pe deplin, și de aceea îi rănim necontenit pe alții și suntem răniți de alții.

Din cauza asta se frâng nespus de multe relații… și oameni.

Tristă treabă.

Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor ce ne greșesc

Rândul acesta apare atât de discret în „Tatăl nostru”, dar are mare greutate! Aici e vorba, de fapt, despre cheie, despre soluția dilemei noastre.

Dacă vreau să ies din cercul acesta în care rănesc și sunt rănit, dezamăgesc și sunt dezamăgit, e nevoie de iertare.

Ne greșim mereu unii altora, pentru că nu ne putem da unii altora binele, nu ne putem dărui iubirea de care avem nevoie.

De aceea avem nevoie de iertarea tuturor celor pe care îi dezamăgim și îi rănim. Cărora le facem nedreptate.

Și la fel de mult avem nevoie să-i iertăm pe toți ceilalți care ne-au dezamăgit și ne-au rănit. Care ne-au făcut nedreptate.

„În prima zi poate va trebui să-ți declari iertarea de o sută de ori, și la fel în a doua zi. Dar în a treia zi va fi nevoie deja mai rar, iar apoi tot mai rar, de la o zi la alta, până când, într-o zi, vei simți că ai iertat pe deplin. Și apoi, într-o zi, te vei ruga pentru vindecarea acestui om și Mi-l vei încredința Mie, pentru ca iubirea Mea să șteargă din viața lui orice urmă de stricăciune.” (William Paul Young, Baraca)

Iertarea ne face în stare să ne purtăm unii cu alții ca oameni. De la egal la egal. Cine știe și trăiește faptul că trebuie să-l ierte pe cel de lângă el și că are nevoie de iertarea lui, acela îl poate vedea pe celălalt așa cum este. Poate vedea cât de grozav, de frumos, de talentat și de valoros este. Și îl poate sărbători pentru asta. Așa, și probabil doar așa, putem trăi împreună. Ca unii care iertăm și care avem nevoie, la rândul nostru, de iertare. În criză, asta e valabil cel puțin dublu.

„A practica iertarea este cea mai importantă contribuție a noastră la vindecarea lumii.” (Marianne Williamson)

Pe lângă asta, mai avem nevoie de ceva: de iertarea lui Dumnezeu.

Mai ales pentru faptul că nu ne lăsăm iubiți de El atât de îndelung și de statornic, încât să ni se potolească dorul cel mai adânc. Fiind iubiți profund, n-ar mai trebui să așteptăm de la alții să ne iubească precum Dumnezeu. Și i-am putea iubi cu mult mai multă bucurie și generozitate și i-am putea ierta.

De aceea:

Dumnezeule, dăruiește-mi iubirea Ta. Am nevoie de ea. Fără ea nu pot trăi cu adevărat.

Iartă-mă acolo unde nu primesc darul acesta și de aceea îi dezamăgesc și îi rănesc pe alții și ajung eu însumi dezamăgit și rănit.

Ce frumos ar fi dacă iertarea ar deveni realitate peste tot pe unde merg. Oare ai putea Tu să rânduiești asta, Dumnezeule?

Mulțumesc.

Fotografie de Keagan Henman pe Unsplash

Versiunea în limba română: octombrie 2026