Ecrane peste tot, dar cât din toate acestea le face cu adevărat bine copiilor noștri? Ce se întâmplă cu copilăria când lumea reală devine decor, iar cea digitală devine scenă? În acest articol afli de ce lumea „reală” e azi mai importantă ca oricând pentru copii și ce pericole ascunse aduce o viață tot mai desprinsă de trup.
Imaginează-ți un disc de vinil care se învârte pe un pick-up, în timp ce camera trece încet peste obiecte cunoscute: o trompetă, cutii cu vopsea, un teanc de cărți, un pian, un televizor. Apoi coboară o placă masivă de oțel și strivește totul, ca o presă industrială de deșeuri. Trompeta se îndoaie, cutiile cu vopsea plesnesc, pianul se face țăndări, televizorul explodează în scântei. În cele din urmă placa de oțel se ridică, iar în locul tuturor acestor obiecte rămâne doar un iPad subțire și performant.
Scena aceasta din reclama „Crush” a Apple întruchipează ceea ce se tem mulți: lumea digitală o înlocuiește pe cea analogică, până când nu mai rămâne decât un ecran. Copiii au nevoie de lumea reală, de posibilitatea de a atinge lucrurile, de a le descoperi și de a le trăi cu adevărat.
De mai bine de zece ani, voci ca cea a lui Andy Crouch avertizează asupra urmărilor neintenționate ale erei digitale. Îngrijorătoare sunt mai ales efectele asupra creierului și asupra felului în care formăm comunități. Pentru părinți tema e deosebit de importantă, pentru că creierul copilului se dezvoltă chiar acum, sub ochii lor, iar întrebările care apar sunt presante:
- Cât timp petrecut în fața ecranului e prea mult?
- Ce fel de activități pe ecran sunt fără griji?
- Contează dacă un conținut e educativ?
- Și cât ar trebui să aștepți până îi dai copilului tău un smartphone?
Există însă ceva și mai neliniștitor și, dacă e să dăm crezare clipului de lansare al Apple, chiar mai prevestitor de rău în legătură cu întrebările care îi frământă azi pe părinți. Placa de oțel nu a presat doar toate obiectele inițiale în tabletă, ci le-a și distrus. Criticii ca Crouch nu și-ar fi putut imagina o imagine mai potrivită pentru îngrijorările lor: ștergerea violentă a unui fel de a trăi, în care lumea pe care o poți atinge face loc tot mai mult unei tehnologii tot mai subțiri și fără trup.
Posibilitatea de a trăi în spații tot mai virtuale, ca metaversul, e mai mult decât o problemă teoretică. Ea influențează felul în care copiii noștri se raportează la realitatea materială. Autorul Jonathan Haidt arată în cartea lui The Anxious Generation (în română: O generație în pericol) că folosirea tot mai intensă a smartphone-ului merge mână în mână cu o creștere a problemelor psihice la adolescenți. El vede o legătură între aceste tendințe și schimbările din educația copiilor din aceiași ani.
Părinții și ceilalți care cresc copii s-au îndepărtat tot mai mult de o copilărie plină de joacă, cu joacă liberă afară, și au încurajat în schimb o experiență a „lumii reale” mai mult condusă și mijlocită de adulți. Copiii nu doar că au primit devreme acces la tehnologia digitală, ci au pierdut tot mai mult accesul la lumea materială și, odată cu el, libertatea și joaca pe care și-o aleg singuri.
Ruptura aceasta e aproape ironică, pentru că, prin firea lor, copiii trăiesc lumea cu tot trupul. De la scutecele murdare la prăjitura strivită, la pictura cu degetele, la plastilină și la prăjiturile din noroi, până la zbenguiala prin grădină sub stropitoare, lumea lor e plină de materie. Cu mâinile lipicioase ne îmbrățișează și ne sărută și lasă amprente pe ecranele despre care discută adulții. Scapă lucruri pe jos și le sparg, varsă laptele și se împiedică. Își julesc genunchii, le cad dinții și, la un moment dat, poartă cu ei mirosul inconfundabil al pubertății.
Și totuși, cumva, copilăria trăită cu trupul și cu simțurile ajunge să fie văzută, până la vârsta adultă, ca prea greu de controlat, iar încet-încet începem să legăm maturizarea de desprinderea de trup. Învățăm să stăm nemișcați ca să învățăm. Meseriile cel mai bine plătite sunt adesea cele care nu cer muncă fizică. Și, în timp ce trupurile noastre îmbătrânesc, le strângem în forme nefirești și urmărim un fel de eficiență fără trup, cu totul opusă vioiciunii firești a copilului.
Cultura noastră e deja în conflict cu lumea fizică. Nu e de mirare că smartphone-urile, cu toate efectele lor negative, se potrivesc atât de bine în lumea aceasta.
Așa că, în loc să întrebăm „Ce e în regulă?” și „Cât timp e prea mult?”, poate ar trebui să ne gândim mai întâi: „Ce le transmitem copiilor noștri despre lumea fizică în care trăiesc?” Părinții creștini care vor să dea mai departe o credință vie, pe care o poți atinge, ar trebui să fie primii care își pun întrebarea aceasta.
Creștinismul e, prin natura lui, o credință întrupată. În centrul lui stă faptul că Dumnezeu a venit în lumea materială, a trăit printre noi, a murit o moarte fizică și a înviat trupește. Viața fizică a lui Cristos a fost atât de importantă, încât apostolul Ioan și-a început prima epistolă mărturisind propria experiență trăită cu simțurile alături de El.
Ioan scrie: „Ceea ce era de la început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și ceea ce mâinile noastre au atins cu privire la Cuvântul vieții – căci viața a fost arătată, iar noi am văzut și mărturisim și vă vestim viața veșnică, viață care era cu Tatăl și care ne-a fost arătată” (1 Ioan 1:1-2, NTR).
Pentru părinții creștini, provocarea erei digitale nu constă doar în a-i proteja pe copii de pericolele internetului sau de prea mult timp în fața ecranului. Mai degrabă e vorba să găsim căi prin care să cinstim creația lui Dumnezeu și locul nostru în ea.
Adevărata provocare pentru părinți este să înțeleagă ceea ce copiii noștri știu deja din intuiție.
Într-un interviu din 1985, Oprah Winfrey l-a întrebat pe cunoscutul educator Fred Rogers care este, în ochii lui, cea mai mare greșeală pe care o fac părinții în creșterea copiilor. „Că nu își amintesc de propria copilărie”, a răspuns Rogers.
„Dar știi ceva?”, a replicat Winfrey. „E foarte greu odată ce ești tu însuți părinte. Când ajungi la vârsta noastră, uiți cum era când erai și tu atât de tânăr. Chiar uiți.”
„Ei bine”, a răspuns Rogers cu vocea lui calmă și cumpătată, pe care au îndrăgit-o generații de tineri spectatori, „copiii ne ajută să ne amintim cum era. De aceea părinții au o nouă șansă să crească împreună cu copiii lor.”
Rogers, care era el însuși pastor prezbiterian hirotonit, a preluat astfel o învățătură centrală a lui Isus: ca să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să devenim ca niște copilași (Matei 18:2-3; 19:14). Ca să trăim în realitatea lui Dumnezeu, ar trebui să învățăm de la cei care locuiesc lumea într-un fel profund dependent, smerit, plin de încredere și, da, trupesc.
În epoca noastră desprinsă de trup, părinții au motive bune să limiteze timpul pe care copiii lor îl petrec în fața ecranelor. Dar și mai important e să păstrăm felul trupesc în care copiii noștri trăiesc lumea și să învățăm de la ei. Depinde de noi să sărbătorim și să cinstim creația lui Dumnezeu, fie că ne murdărim cu ei în noroi, fie că facem o grădină, fie că modelăm lut pe roata olarului. Poate redescoperim astfel ce știu copiii de mult: lumea e dezordonată. Lumea e bună. E plină de frumusețe și de bucurie. Și nu poate fi înlocuită cu nimic, cu atât mai puțin cu un ecran.
Acest articol a fost realizat în colaborare cu Axis și adaptat de echipa Pulse. Autoare: Hannah Anderson, autoarea cărților Humble Roots și Heaven and Nature Sing. Versiunea germană a fost revizuită de Esther Penner și Andy Fronius. Versiunea în limba română: Pulse.
