Vara aceasta, o familie de măcăleandri și-a făcut cuib sub terasa noastră. Fiica mea, care încă nu împlinise trei ani, era fascinată. În fiecare dimineață o ridicam pe umeri, ca să poată vedea păsările: mai întâi pe mamă, apoi puii minusculi, abia ieșiți din ou, cu ciocurile flămânde larg deschise. Câteva zile mai târziu aveau deja pene și erau gata de zbor. Într-o dimineață, cuibul era gol: puii îl părăsiseră.
Pentru o clipă am crezut că plecaseră.
Dar când ne-am uitat în jos, i-am văzut pe pui pe pământ. Unul țopăia peste o bucată de placaj, altul se ascundea în spatele unei lopățele de grădină. Fiica mea a alergat spre ei, entuziasmată, cu brațele deschise, și înainte să apuc să reacționez, păsările au fluturat din aripi până pe un tufiș și apoi și-au luat zborul.
M-a surprins cât de repede și cât de hotărâte au fost. Cu mai puțin de zece zile în urmă încă ciocăneau în cojile lor gingașe, albastru pal. Iar acum o mică sperietură pricinuită de un copil mic le făcuse să zboare.
Am dus mâna după telefon. Nu era în buzunarul de la spate. Și, ciudat, lipsa lui mi s-a părut o binecuvântare. Am continuat să lucrez în grădină și i-am zâmbit fetiței mele. Momentul acela avea să rămână, deocamdată, secretul nostru.
Sigur ai auzit de valul de studii și de păreri ale experților despre adolescenți și smartphone-uri. Cartea lui Jonathan Haidt *The Anxious Generation* stă în centrul acestei discuții. Se vorbește despre ea în podcasturi, au apărut fragmente în *The Atlantic*, iar Haidt a fost prezent în publicații ca *The New Yorker* și *The New York Times*.
Între timp, cartea a ajuns un test ideologic pentru părinți, care o discută adesea între ei. „Ai auzit de The Anxious Generation?”, poate întreba un părinte pe altul, ca din întâmplare, prefăcându-se dezinteresat și așteptând încordat răspunsul. Ce vrea de fapt să afle este: „Și tu îți faci la fel de multe griji ca mine când e vorba să-i dai copilului tău un telefon?”
Unii experți consideră că rapoartele despre criza sănătății mintale a adolescenților sunt mult exagerate. The Anxious Generation le contrazice însă clar. Cu o mulțime de date, grafice, întâmplări și analize medicale, Haidt arată convingător că smartphone-urile sunt făcute ca să ne țină atenția captivă și să ne împingă spre comparații nesănătoase cu ceilalți, un efect deosebit de dăunător tocmai pentru tineri.
În carte, Haidt compară creșterea în lumea digitală cu viața pe Marte. În teorie, poate că s-ar putea supraviețui acolo, dar de ce i-am face tocmai pe copiii noștri cobai? Haidt avertizează asupra pericolelor așa-numitului „safetyism”, o grijă exagerată pentru siguranță, care ne face să ne protejăm prea mult copiii în lumea reală. În același timp, arată cum atitudinea aceasta, împreună cu apariția rapidă a noilor tehnologii, face să ne protejăm adesea prea puțin copiii în lumea digitală.
Din anii 1990 încoace, pierderea valorilor comune a creat o cultură a neîncrederii față de străini. Pierderea aceasta a încrederii face să ne creștem copiii tot mai mult cu frică, să le planificăm ziua până la minut, iar grija pentru ei să semene tot mai mult cu supravegherea.
Neîncrederea aceasta are însă un preț. Pentru că ne înstrăinăm tot mai mult în cercurile noastre, părinților le lipsește adesea sprijinul de care au nevoie ca să-și crească copiii ca adulți independenți și responsabili. Potrivit Pew Research Center, doar 54% dintre americani se simt legați de comunitatea lor. Mulți părinți nu vor ca tableta sau televizorul să le țină loc de bonă. Dar fără alternative, de exemplu o bonă de încredere, mulți părinți nu au de ales.
Din păcate, ecranul tactil ia, într-un fel nesănătos și îngrijorător, locul a ceea ce ar putea face un grup de adulți cărora le pasă cu adevărat de binele copilului.
De frică să nu stea vecinii prea aproape de locul de joacă, le lăsăm unor străini tot controlul asupra locului de joacă digital, locul în care copiii noștri petrec adesea mai mult timp.
Rezultatul sunt tineri care se luptă cu propria stare de bine. Le e greu să-și regleze emoțiile și ajung adesea la capătul puterilor în fața sarcinilor și așteptărilor de zi cu zi. Lumea pe care urmează s-o moștenească li se pare copleșitoare, și nu fără motiv. Stăm în pragul unei epoci tehnologice care pare să devină de la o zi la alta tot mai ostilă omului.
Haidt numește limpede smartphone-urile drept vinovate și propune soluții concrete: telefoanele scoase din școli, mai mult timp petrecut afară și limite de vârstă mai stricte pentru conturile de pe rețelele sociale. Măsurile acestea sunt realiste și pot fi puse în practică de comunități. Dar dacă „safetyismul”, adică un instinct de protecție exagerat, condus de frică, al adulților, este adevărata problemă, punerea în practică a acestor măsuri nu va vindeca prea mult cauzele mai adânci.
Uneori suntem atât de prinși să ne creștem copiii „cum trebuie”, încât uităm să-i învățăm cum să facă ei înșiși ce e bine.
Pentru unii părinți, cea mai mare grijă este să crească un copil care greșește, un rezultat de neevitat, care nu stă în puterea noastră.
Asta nu le face rău doar lor, ci și nouă. Ne fură bucuria de a fi părinți. În loc să ne introducem copiii în haosul plin de viață al lumii lui Dumnezeu și să le arătăm oamenii imperfecți, dar minunați, cu care o împart, îi creștem din frică. Așa devenim niște supraveghetori severi, care insistă să țină viața pe un drum previzibil și comod, o stare în care e greu să auzi chemarea Duhului, care ne împinge să devenim ce a vrut Dumnezeu să fim.
Mulți părinți se tem că nu petrec destul timp cu copiii lor. Dar, cum observă Haidt, părinții petrec astăzi cu copiii lor mai mult timp ca oricând în epoca modernă. Poate că timpul acesta e adesea distras de propriile noastre aparate. Lucrăm de acasă, conducem până la meciurile de fotbal sau suntem ocupați cu lucruri pe care bunicii noștri abia le-ar înțelege. Dar avem încă cea mai mare șansă: posibilitatea de a fi cu adevărat acolo.
Să vorbim cu copiii noștri în timp ce mergem pe un drum prăfuit. Să le dăm înțelepciune pe care o pot primi sau respinge. Să le dăruim ce avem și să-i iubim din toată inima. Și să le dăm șansa să-L cunoască pe Dumnezeul care îi iubește așa cum noi n-am putea niciodată.
The Anxious Generation oferă o bază solidă ca să înțelegem cum s-au schimbat capacitatea de concentrare, stima de sine și sănătatea mintală a adolescenților noștri prin folosirea dispozitivelor mobile. Dacă punem în practică măsurile propuse, generația următoare ar putea chiar să crească într-o lume mai bună.
Dar asta nu rezolvă problema părinților anxioși, a părinților care au căzut în iluzia că siguranța e mai importantă decât curajul, că respectarea strictă a regulilor e mai importantă decât viața adevărată și că doar un nebun și-ar părăsi cuibul comod pentru un zbor scurt până în tufișul de alături.
Lecțiile acestea trebuie să le facem ale noastre, dacă vrem să punem ștacheta pentru adulții pe care îi creștem.
Pentru că poate chiar acum te privește un tânăr, cu penele umflate și mândru. S-ar putea să facă saltul și să te sperie pentru o clipă, dar fără această primă cădere liberă, înfricoșătoare, n-ar învăța niciodată să zboare.
Acest articol a fost realizat în colaborare cu Axis și adaptat de echipa Pulse. Autoare: Kate Watson, scriitoare, redactor și mamă a trei copii din Hudson Valley, New York. Scrie regulat despre societate, cultură și familie pentru Christianity Today, Relevant, Insider și Vox. Versiunea germană a fost revizuită de Esther Penner și Andy Fronius. Versiunea în limba română: Pulse.
