Acum câteva săptămâni, la serbarea de absolvire a grădiniței fiului meu, reprezentantul elevilor de clasa a VIII-a de la școala creștină a ținut un discurs în fața celor mai mici colegi ai săi.
La un moment dat a spus: „Sunt unul dintre puținii elevi de clasa a VIII-a care încă nu au smartphone. Și sunt recunoscător pentru asta.” Le-a mulțumit public părinților lui pentru decizia de a merge împotriva curentului, o decizie care, în cuvintele lui, „i-a permis să mai fie copil încă puțin”. Apoi i-a îndemnat pe cei care urmau să intre în clasa întâi să trăiască fără telefon cât mai mult timp și a lăudat joaca și inocența copilăriei, fără distragerea derulării fără sfârșit.
Am aclamat cu voce tare. Majoritatea părinților din sală au aplaudat și ei, poate încă un semn că percepția asupra pericolelor ecranelor se schimbă încet. Toy Story 5 este încă un indiciu că mesajul acesta câștigă teren. Întreaga premisă a filmului este, de fapt, sloganul campaniei americane „Wait Until 8th” (în engleză), care îi sfătuiește pe părinți să le dea copiilor smartphone abia din clasa a VIII-a: „Lăsați copiii să fie copii încă puțin.”
Când am văzut filmul weekendul trecut cu cei trei copii mai mari ai mei, m-am bucurat de povestea lui frumoasă și i-am admirat mesajul potrivit pentru vremurile noastre. Dar m-am și întrebat cât din „mesaj” a ajuns cu adevărat la copiii mei.
Sau poate că filmul este mai ales pentru părinți?
Lăsați copiii să fie copii
Succesul de casă al lui Toy Story 5, cea mai mare lansare din istoria de treizeci de ani a seriei (în engleză), arată cât de bine reușește Pixar, în sfârșit, să surprindă spiritul momentului cultural în care trăim. După o serie de filme conduse de agende ideologice și dezamăgitoare din punct de vedere creativ (printre ele, dezastruosul spin-off Lightyear, din universul Toy Story), Toy Story 5 se întoarce la rețeta de succes a studioului Pixar: povești de modă veche, care îi distrează pe copii, îi emoționează pe adulți și sunt animate cu măiestrie.
Mulți dintre părinții de azi erau ei înșiși copii când a apărut primul Toy Story, în 1995. Au crescut în perioada de glorie a studioului Pixar, la sfârșitul anilor ’90 și la începutul anilor 2000. Însă în ultimii ani unii părinți și-au pierdut încrederea în marca Pixar. Toy Story 5 este încercarea de a o recâștiga.
Unii părinți și-au pierdut încrederea în marca Pixar. Toy Story 5 este încercarea de a o recâștiga.
Întoarcerea filmului la valori mai tradiționale ajută în acest sens. În povestea aceasta nu există săruturi între persoane de același sex și nici o polițistă rutieră lesbiană (ambele în engleză). Nici mesaje despre autodeterminarea corporală, de tipul „Corpul meu, alegerea mea”. În schimb, filmul recunoaște pe bună dreptate că divertismentul pentru copii nu este locul potrivit pentru teme de adulți, cum ar fi orientarea sexuală.
În mod îmbucurător, Toy Story 5 (regia: Andrew Stanton, care a regizat și WALL-E) transmite mesajul sănătos că copiii au voie să fie copii și că, mai ales, trebuie protejați de ceea ce le-ar pune capăt inocenței.
Tehnologia este astăzi o mare parte din acest „sfârșit al inocenței” pentru copii. De aceea, personajul negativ din Toy Story 5 este o tabletă pentru copii numită Lilypad (Greta Lee). Dispozitivul i-l dăruiesc părinții singuraticei și timidei Bonnie (copila din centrul poveștii, care a apărut și în Toy Story 3 și 4), ca să poată „crea conexiuni”. Dar lucrurile iau altă întorsătură.

„Prietenii” pe care Bonnie și-i face prin chatul online al dispozitivului se dovedesc a fi copii dependenți de ecrane, care „se dau mai mari” și o presează pe Bonnie să facă la fel. Curând, ea începe să se rușineze de jucăriile ei „antice”: Jessie (Joan Cusack), Buzz Lightyear (Tim Allen), Forky (Tony Hale) și ceilalți. Cum se plânge Jessie, noile dispozitive îi fac pe copii „să se schimbe atât de repede”. Orice părinte știe: copilăria trece oricum cât ai clipi. Nu avem nevoie de o tehnologie care s-o facă să se termine și mai repede.
Pot jucăriile să țină pasul cu tehnologia?
O mare parte din umorul filmului apare când jucăriile analogice ale lui Bonnie înțeleg ce înseamnă pentru ele sosirea lui Lilypad. „Epoca jucăriilor a trecut”, se plâng ele. „Odată ce tehnologia îți cucerește casa, ești terminat.” Jessie vrea să creadă că „e doar o fază” și că iubita ei Bonnie se va juca în continuare cu ea. Dar curând ea și celelalte jucării își dau seama că nu pot concura cu minunile unui dispozitiv cu ecran. Cum observă Woody (Tom Hanks) într-o replică sumbră, dar exactă: „Jucăriile sunt pentru joacă, dar tehnologia e pentru orice.”
Replica aceasta m-a lovit din plin. Unul dintre motivele pentru care azi e atât de greu să-i ții pe copii departe de dispozitive este că ne văd pe noi, adulții, părinți, bunici, frați mai mari, mereu cu ochii în ele, folosindu-le pentru orice. În Toy Story 5, părinții derulează des pe telefon sau stau în ședințe pe Zoom. Copiii observă asta și se întreabă: Dacă dispozitivele acestea sunt atât de importante pentru tot ce fac adulții, n-ar trebui să fie importante și pentru mine?
Copiii sunt imitatori. Ce par să prețuiască părinții lor prețuiesc și ei. Aceasta e dilema cu care mă lupt. Soția mea și cu mine vrem ca ai noștri copii să se joace cu jucării analogice. Vrem să prefere aventurile pline de imaginație în aer liber în locul divertismentului pe ecran. Dar când joburile noastre de la distanță și viețile noastre optimizate la maximum ne cer să stăm legați de ecrane o mare parte din zi, chiar dacă am prefera altceva, să le spunem copiilor să nu stea ei înșiși la ecran seamănă cu „fă ce zice popa, nu ce face popa”. Ce arătăm prin exemplul nostru cu propriile dispozitive contează, până la urmă, mai mult decât ce le spunem copiilor despre ele.
La fel e și cu joaca. Când le spunem copiilor „Du-te afară și joacă-te! Îți face bine!”, dar noi n-o facem niciodată (mereu derulare în loc de plimbare, ecrane în loc de cer, optimizare în loc de odihnă), îndemnul nostru rămâne fără ecou.
Asta trebuie să-mi predic adesea mie însumi: să dau prioritate în propria viață obiceiurilor pe care mi le doresc pentru copiii mei.
Aduceți copiii înapoi la joacă
Un lucru care mi-a plăcut enorm la Toy Story 5 este felul în care explorează diferența dintre „joacă” și „gaming”. Joaca pornește de la imaginație, e activă, complet deschisă. Gamingul e condus de algoritmi, creează dependență, e pasiv și adesea limitat la un ecran.

Jucăriile din Toy Story 5, în frunte cu Jessie, Buzz și Woody, vor s-o aducă pe Bonnie înapoi la joacă. Nu doar din interes propriu (dorința ca Bonnie să se joace cu ele), ci și pentru că știu că joaca îi face bine. Bonnie nu își va face prieteni adevărați stând în aceeași cameră cu alți copii, în timp ce fiecare e legat de propriul dispozitiv („Cum să-și facă prieteni dacă nici măcar nu se uită unii la alții?”). Ea va crea conexiuni mai degrabă când își va ridica privirea și va vedea lumea reală, când îi va explora aventurile și posibilitățile pline de imaginație, față în față, umăr la umăr, cu alți aventurieri.
Ce arătăm prin exemplul nostru cu propriile dispozitive contează, până la urmă, mai mult decât ce le spunem copiilor despre ele.
Cum îi încurajăm pe copii să descopere lucruri concrete, într-o lume atât de saturată de ecrane și de media care creează dependență de dopamină? Toy Story 5 nu propune să renunțăm complet la dispozitive. Sugerează că cea mai bună folosire a tehnologiei este să creeze legături care înfloresc offline: ecranele nu ca scop în sine, ci ca mijloc de a porni experiențe în viața reală. (Idei concrete pentru joacă împreună, fără ecran, găsești de exemplu în această colecție de jocuri pentru grupurile de tineri.)
Fiind o producție Disney și un film pe care îl privești pe ecran, Toy Story 5 nu poate demoniza prea tare divertismentul pe ecran. E ironic că filmul încurajează joaca în viața reală într-un format care îi face pe copii să se uite câteva ore la un ecran. Întrebarea este: îi va inspira lumea jucăușă a jucăriilor din film pe tinerii spectatori să se joace cu imaginație? Sau doar îi va face să vrea să vadă și mai multe filme și seriale Disney?
Distracție pentru copii, semnal de alarmă pentru părinți
Copiilor mei le-a plăcut Toy Story 5. Dar a fost mai mult pentru mine decât pentru ei.
Imaginea de final a filmului arată un leagăn făcut dintr-un cauciuc, atârnat de un copac, scăldat în soarele verii. Imaginea m-a mișcat, nu doar prin semnificația ei în contextul poveștii (trecutul lui Jessie cu Emily, copila căreia i-a aparținut odinioară, care aduce cel mai emoționant moment al filmului), ci și prin ceea ce simbolizează într-un sens mai larg.
Un leagăn din cauciuc întruchipează acel fel de copilărie analogică, „în libertate”, pe care au avut-o mulți dintre părinții de azi când erau copii. Imaginea trezește nostalgia după joaca fizică în aer liber pe care noi am avut-o și pe care ne-o dorim și pentru copiii noștri.
Mi-a plăcut să văd filmul cu copiii mei, dar am ieșit din cinema cu dorința ca ei să se bucure și mai mult de lumea de afară. Filmul m-a convins și mai mult de teza lui Jonathan Haidt din The Anxious Generation (în română: O generație în pericol): i-am protejat prea mult pe copii în lumea reală și prea puțin în lumea virtuală. M-a convins din nou că vreau ca ai mei copii să-și folosească activ imaginația și să se implice în lumea reală, în loc să se cufunde în ecrane pasive. M-a făcut să mă gândesc cum pot să dau eu însumi un exemplu mai bun de obiceiuri înțelepte în folosirea tehnologiei, mai ales acum, când intrăm în noua eră a inteligenței artificiale. Sper că filmul îi va inspira și pe alți părinți în același fel.
În colaborare cu The Gospel Coalition. Originalul, scris de Brett McCracken, a apărut pe thegospelcoalition.org (în engleză). Versiunea germană: Andy Fronius (echipa Pulse). Versiunea în limba română: Pulse.
