Poate fi Biblia amuzantă?
E una dintre întrebările despre care creștinii se ceartă cu plăcere și mi-a trecut prin minte când m-am așezat să mă uit la The Promised Land, un sitcom a cărui „situație” sunt cei 40 de ani de peregrinare a Israelului prin pustie.
Serialul (gratuit pe YouTube, în engleză) este filmat ca mockumentary, un format de comedie care a funcționat deja la The Office și Parks and Recreation, dar care, aplicat Bibliei, ascunde un mare risc de blasfemie. Iar în experiența mea de spectatoare de filme și seriale creștine, calitatea a fost uneori slabă. Așa că, atunci când am apăsat pe Play la The Promised Land, mi-am potrivit așteptările în consecință.
Nu mă așteptam să fie bun și nu mă așteptam să fie amuzant. A fost și una, și alta.
Sinaiul în stilul Dunder Mifflin
The Promised Land este opera scenaristului și regizorului Mitch Hudson și a producătorului Richie Johns, care au făcut amândoi parte din echipa The Chosen. Dar, în timp ce The Chosen coboară în adâncimi dramatice, The Promised Land se ia rareori în serios. E povestea lui Moise (Wasim No'mani), care încearcă să conducă poporul Israel din sclavie în libertatea unei peninsule Sinai aride, în timp ce primește poruncile sfinte ale lui Dumnezeu, care le vor modela noua religie.
Cine cunoaște relatările din Vechiul Testament despre drumul Israelului prin pustie intuiește potențialul comic. Lupta lui Moise cu israeliții cârtitori oferă tot atâta material de comedie cât și relațiile lui cu fratele de mult pierdut, Aaron (Majed Sayess), și cu sora lui, Miriam (Shereen Khan). „Pe vremuri, în Egipt, unii oameni chiar începuseră să-mi recunoască talentul”, ne povestește Miriam, „dar bebelușul pe care mama mea l-a trimis pe un râu în jos a devenit un revoluționar politic, iar acum eu am voie să țin procesul-verbal în timp ce bărbații vorbesc.”
Nu mă așteptam să fie bun și nu mă așteptam să fie amuzant. A fost și una, și alta.
Sosirea soției lui Moise, Sefora (Tryphena Wade), îl pune în încurcătură. „Abia am văzut-o de când i-a aruncat la picioare prepuțul întâiului meu născut și m-a numit «mire de sânge», așa că avem multe de recuperat”, recunoaște el.
Vedem cum israeliții se luptă să se încreadă în acest Dumnezeu al cărui Nume abia l-au aflat, în timp ce se obișnuiesc cu o existență stresantă, făcută parcă anume pentru conflicte între oameni. „De cele mai multe ori mă gândesc: «Da, ajungem în țara promisă, sută la sută!»”, spune Aaron. „Am văzut imposibilul devenind posibil. Dar uneori mă cuprinde sentimentul ăsta neplăcut, oricât m-aș lupta cu el, că vom muri în pustia asta.”

Îl cunoaștem și pe un israelit pe nume Core (Brad Culver), care e prezentat de la început drept „Conducătorul legitim al Israelului (autoproclamat)”, și îi urmărim eforturile de a obține un rol mai important în poporul lui, în timp ce cercetează originile lui Chisisi (Dav Coretti). Chisisi este, cum aflăm dintr-un interviu intercalat, de fapt un soldat egiptean pe care valurile l-au aruncat pe partea greșită a Mării Roșii. Perspectiva lui din afară îi permite observații pline de umor. „Ăsta nu e Dumnezeul lor. Știu asta, nu?”, remarcă el când vede vițelul de aur. Și apoi mai e Iosua (Artoun Nazareth), cel exagerat de zelos, care vrea cu orice preț să devină mâna dreaptă a lui Moise, echivalentul sinaitic al asistentului al directorului regional.
Pe parcursul celor șase episoade ale primului sezon, cunoaștem aceste personaje în toată greutatea slăbiciunilor lor și în toată măreția caracterului lor. Moise nu e un bun vorbitor și habar n-are cum să conducă o națiune prin pustie. Carisma lui Aaron nu-l salvează de o greșeală uriașă (gândește-te la ceva auriu care face „muu”). Miriam se luptă să găsească un sens în sarcinile ei „specifice femeilor”, Iosua mai are de crescut, iar Chisisi vrea doar să ajungă acasă. În mijlocul întregului haos, personajele Îl cunosc pe Dumnezeul care le-a salvat, iar asta le ajută să se înțeleagă între ele.
„Toți vom face greșeli. Dumnezeu știe asta”, spune Moise într-un moment deosebit de emoționant. „Nu e vorba să fim vrednici. E vorba să-I fim credincioși. Suntem credincioși când recunoaștem că avem nevoie de El.”
Echilibrul delicat al ecranizării Bibliei
Cine aduce o poveste biblică pe ecran trebuie să cântărească cât de aproape rămâne de textul biblic. Prea aproape, și povestii îi lipsesc dezvoltarea necesară a personajelor și contextul situațiilor; prea liber, și spectatorii nu mai recunosc personajele biblice. Cea mai bună soluție este să păstrezi conținutul teologic al Bibliei și, în același timp, să adaugi elemente secundare care să completeze imaginea.
The Promised Land găsește acest echilibru. Serialul e dispus să sacrifice din când în când acuratețea istorică pentru o glumă, de exemplu când Iosua încearcă să-și organizeze singur o petrecere de ziua lui sau când Chisisi își amintește de vremea în care a cântat într-o trupă egipteană de băieți. Dar n-am avut niciodată senzația că textul biblic e dezonorat.
Cu adevărat amuzant și emoționant
The Promised Land nu merită văzut doar pentru că e creștin. Merită văzut pentru că e bun.
The Promised Land nu merită văzut doar pentru că e creștin. Merită văzut pentru că e bun.
Actorii înțeleg ritmul comic. Scenariul își împletește eficient firele secundare. Și, lucrul cel mai important: am râs de mai multe ori în hohote, ceea ce mi se întâmplă rar. Umorul m-a ținut lipită de ecran, iar alături de personaje am simțit ce simțeau ele.
Când Moise și Aaron se ceartă din cauza incidentului cu vițelul de aur, am putut intui cât de cumplit trebuie să fi fost acest conflict pentru personajele biblice. Iar când Aaron este mai târziu restaurat și își ia locul de mare preot în sanctuar, am fost sincer mișcată.
Un al doilea sezon din The Promised Land este deja în producție. Așa că mă bucur de mai mult timp cu un serial care mi-a depășit cu mult așteptările modeste și m-a convins că Biblia poate fi într-adevăr amuzantă.
În colaborare cu The Gospel Coalition. Originalul, scris de Amy Mantravadi, a apărut pe thegospelcoalition.org (în engleză). Versiunea germană: Andy Fronius (echipa Pulse). Versiunea în limba română: Pulse.
