Biserica ar trebui să fie un loc în care dragostea lui Dumnezeu poate fi trăită. Dar ce se întâmplă când tocmai acolo apar răni? Katie Wilkinson cunoaște din proprie experiență atât binecuvântarea, cât și durerea vieții de biserică și arată trei chei pentru schimbare:
Este a șasea oară când încep acest articol. Știam că va fi o confruntare provocatoare și încărcată de emoții, dar nu știam cât de grea va fi de fapt. Biserica a fost pentru mine o sursă de binecuvântare și de bine. Dar tot acolo am trăit abuzul, am văzut cum alții au fost expuși lui (nu folosesc acest cuvânt nici cu ușurință, nici fără temei) și cum oamenii au suferit, din cauza bisericii, o durere emoțională profundă.
Cum poate deveni biserica mai bună: trei chei pentru schimbare
După ce am trecut prin șase biserici de denominațiuni diferite, în patru țări, după o luptă lungă și grea, am ajuns la o singură concluzie: Trebuie să facem mai bine. Iar prin „noi” înțeleg atât conducerea, cât și membrii bisericii. Există multe puncte de pornire, dar trei ies în evidență în mod deosebit:
- O formare mai bună pentru lideri
- Așteptări mai realiste de la pastori
- O concentrare consecventă asupra lui Dumnezeu
1. De ce o formare mai bună pentru lideri e de mult necesară
După ce am părăsit slujirea în biserică cu o povară de răni pe care nu mi-aș fi putut-o imagina înainte, Dumnezeu m-a condus repede și plin de har spre Clinical Psychospiritual Education (CPE) de la Canadian Association for Spiritual Care, ca să devin consilier spiritual, un rol cunoscut în unele cercuri încă sub numele de capelanie. A fost o călătorie intensă, dar necesară, în adâncurile existenței umane.
Am învățat să ascultăm fără agendă și fără așteptări. Să ne confruntăm pe noi înșine și pe alții cu întrebări incomode. Să reflectăm asupra noastră și asupra celui din fața noastră, ca să căutăm înțelegere și vindecare. Să primim feedback fără să cădem în frică sau în defensivă. Și toate acestea în tensiunea dintre teologie și psihologie.
Ca fost pastor, tocmai acest punct m-a făcut să mă opresc. În pregătirea mea academică studiasem cele două discipline separat; dar cum ar fi putut ele să fie îmbinate în mod coerent dintr-o perspectivă creștină?
Ani mai târziu, în cariera mea de consilier spiritual, sunt profund recunoscătoare că am perseverat, că am reușit să trec peste acel moment de îndoială. Mai mult: am înțeles că CPE era exact pregătirea care îmi lipsise ca să pot sluji în biserică fără să rănesc oameni sau să le fac rău fără voia mea.
A trebuit să mă iert pe mine însămi: pentru ignoranța mea, pentru toți oamenii pe care i-am rănit fără să vreau, pentru că nu eram sensibilă la traume. Pentru că nu știam cum să fiu un aliat, un loc sigur pentru oamenii care se luptă cu dependențe, care se îndoiesc de credința lor după ce au fost abuzați de creștini sau care se luptă cu tulburări de alimentație.
Dar acum sunt sensibilă la traume. Acum sunt pregătită să-i însoțesc cu adevărat pe oameni. Acum încep să văd în mine însămi semne de vindecare. Iar rugăciunea și speranța mea sunt ca mai multe biserici și denominațiuni să ia, în sfârșit, în serios durerea și răul pe care le-am provocat.
Biserici, denominațiuni, creștini: trebuie să recunoaștem că am rănit oameni. Și trebuie să mărturisim asta deschis, să cerem iertare, să ne pocăim și să învățăm să facem mai bine. Schimbarea începe cu formarea serioasă, profesionistă și structurată a liderilor noștri. Avem nevoie de lideri sensibili la traume, care să gestioneze competent conflictele, care să fie un sprijin sigur pentru oamenii cu povești de viață frânte, care să recunoască abuzul, să reacționeze corect la el și, ce e și mai important, să-l poată preveni.
O pregătire teologică intensă nu e suficientă. Unul sau două cursuri de consiliere pastorală la seminar nu sunt suficiente. O instruire de o oră pe an despre abuz pentru personal nu e suficientă. Conducerile bisericilor trebuie să apeleze la consultanță și instruire profesionistă, ca să pună în practică un program de formare solid și continuu pentru toți angajații și voluntarii.
Dacă biserica vrea să lase în urmă istoria ei de nesiguranță, ignoranță și abuz, e nevoie de hotărâre. Și e nevoie de perseverență.
✔ Completarea pregătirii teologice cu o formare practică în consiliere pastorală
✔ Introducerea unor instruiri obligatorii despre prevenirea abuzului și lucrul cu persoanele traumatizate
✔ Invitarea unor experți din afară care să țină regulat instruiri pentru angajați și voluntari
Întrebare pentru biserica ta: Ce instruiri despre prevenirea abuzului sau despre consilierea pastorală au primit ultima dată pastorii și liderii voștri?
2. Așteptări mai realiste de la pastori
Trecerea de la slujirea în biserică la sectorul de sănătate mi-a ascuțit înțelegerea despre cum recunoști și cum previi abuzul. Acolo se vorbește deschis despre el. Există instruiri practice, seminare de etică, module de învățare online, prelegeri, ședințe de informare, e-mailuri, chestionare și sondaje, toate cu scopul de a preveni, a recunoaște și a raporta abuzul. În plus, se învață cum să-i însoțești în mod potrivit pe oamenii traumatizați, pe cei cu boli psihice sau cu dependențe.
Bisericii i-ar prinde bine să ia exemplu de aici. Din câte știu, unele denominațiuni merg deja în această direcție. Dar abia când acest lucru va deveni normă peste tot, în fiecare denominațiune, în fiecare biserică, biserica va fi cu adevărat un loc sigur.
Nu doar personalul bisericii are nevoie de instruire: și membrii bisericii trebuie să învețe cum să-i însoțească pe oameni fără să-i judece și într-un mod sigur. Trebuie să înțeleagă cum se previne, cum se recunoaște și cum se raportează abuzul. Aceasta nu poate fi sarcina câtorva persoane. Trebuie să fie un proces comun, susținut de întreaga biserică.
Conducerea are aici o dublă responsabilitate: nu doar că trebuie să fie ea însăși instruită, ci trebuie să se asigure și că aceste instruiri sunt puse în practică. Și, mai ales, trebuie să fie un exemplu, pentru ca această atitudine să se transmită treptat întregii biserici.
Dar e nevoie și de o altă schimbare: o ajustare a așteptărilor. În multe biserici cu 50 până la 150 de membri există adesea un singur pastor și un pastor de copii sau de tineret. De la aceste câteva persoane se așteaptă să conducă vizionar și carismatic, să învețe și să predice Scriptura cu o exegeză strălucită, dar în același timp să fie disponibile oricând, să aibă abilități excepționale de consiliere pastorală și, pe deasupra, să conducă personalul și să gestioneze conflictele.
Aceste cerințe sunt pur și simplu imposibil de îndeplinit. Și totuși, în multe biserici sunt considerate de la sine înțelese.
O posibilă soluție începe cu o privire sinceră spre interior: biserica trebuie să-și evalueze realist punctele forte, punctele slabe și nevoile. Abia apoi ar trebui să înceapă căutarea unui pastor, conștientă că nimeni nu strălucește la fel de mult în toate domeniile. În schimb, ar trebui să caute în mod țintit una sau două abilități-cheie de care are cea mai mare nevoie și să le comunice membrilor de la început, clar și pozitiv.
Dacă, de exemplu, în biserică există deja laici sau prezbiteri excelenți în predicare și consiliere pastorală, acest lucru ar trebui apreciat, iar căutarea ar trebui să se îndrepte spre un lider cu calități vizionare și carismatice. Dacă, în schimb, lipsește o persoană cu pasiune și dar pentru predicare, exact acolo ar trebui să fie accentul, fără să se aștepte în același timp ca acea persoană să fie și un lider care inspiră.
Aceste puncte forte și slabe trebuie discutate deschis în conversațiile cu potențialii pastori, astfel încât să existe un acord asupra lucrului de care biserica are cea mai mare nevoie. Și din nou: acest mesaj trebuie transmis membrilor în mod regulat și pozitiv, ca să se evite așteptările nerealiste.
Ca alternativă, o biserică ce vede lipsuri grave în mai multe domenii ar putea lua în calcul angajarea a două persoane cu normă parțială, cu abilități care se completează. Dacă bugetul permite, s-ar putea lua în considerare și combinația dintre un pastor și un pastor asistent, care să fie introduși și prezentați bisericii cu sarcini clar împărțite, pentru ca membrii să înțeleagă de la început ce pot aștepta de la fiecare.
Citind acest articol, poate te gândești că aceste soluții sunt evidente și se aplică de mult. Recunosc că megabisericile lucrează adesea după acest principiu. Dar în bisericile mici și mijlocii în care am slujit, văd în continuare că există așteptări nerealiste de la pastorii principali sau că pastorii de tineret acționează, practic, ca pastori principali pentru un subgrup al bisericii. Tocmai de aceea e atât de important ca așteptările bisericii să fie gestionate printr-o comunicare clară, pozitivă și continuă.
Pe lângă asta, multe biserici nici nu știu exact de ce au nevoie de fapt de la un pastor. Aici recomand insistent ca în procesul de angajare să fie implicat un consultant extern. O persoană din afară, imparțială, care cunoaște echipa și persoanele-cheie din biserică, poate fi de un ajutor neprețuit: ajută biserica să facă un bilanț sincer, să-și recunoască nevoile reale și să creeze un cadru realist de așteptări.
1️⃣ Reflectați la nevoile voastre reale.
De ce are biserica cea mai mare nevoie? De conducere spirituală, de însoțire pastorală sau de dezvoltare organizațională? Niciun pastor nu poate face totul perfect.
2️⃣ Evitați fișele de post vagi.
Pastorii n-ar trebui să fie nevoiți să facă „de toate, cumva”. Clarificați de la început care sunt prioritățile sarcinii lor.
3️⃣ Folosiți darurile care există deja în biserică.
Dacă prezbiterii sau laicii sunt deja puternici în predicare sau în consilierea pastorală, un pastor nou n-ar trebui să fie singurul responsabil pentru aceste domenii.
Întrebare pentru biserica ta: Când ați vorbit ultima dată deschis cu membrii bisericii voastre despre așteptări realiste de la pastorii voștri?
3. Privirea ațintită consecvent spre Dumnezeu
Toate aceste propuneri au însă puțină valoare dacă conducerea și biserica nu sunt hotărâte să-și îndrepte privirea spre Dumnezeu, în loc să privească la problemele lor, unii la alții, la aparențe sau la cifre și la alte criterii lumești de succes. Nu e nevoie de mult ca să dezbini o biserică și s-o clatini.
Fratele meu a fost cândva pastorul unei biserici care s-a destrămat după o ceartă de zece ani despre culoarea noului acoperiș al bisericii. Poate, din păcate, îți sună cunoscut. Sau poate ți se pare complet absurd, dacă ai avut norocul să faci parte dintr-o biserică ce trăiește cu adevărat în voia lui Dumnezeu și iubește cu dragostea Lui.
Dar despre asta e vorba: O formare mai bună și oamenii potriviți în echipă nu pot împiedica o biserică să se autodistrugă, dacă atenția ei nu e îndreptată spre Dumnezeu și doar spre Dumnezeu.
Am avut privilegiul să fac parte dintr-o biserică în care harul, dragostea, acceptarea și o atitudine primitoare nu erau doar cuvinte, ci o realitate trăită. Această atmosferă a creat un spațiu în care prezența lui Dumnezeu lucra cu putere și biruia provocările și diferențele. Biserica aceasta era marcată de smerenie și de disponibilitatea de a da socoteală, nu din frică de judecată, ci dintr-o înțelegere profundă a harului și a dragostei. Era un loc al păcii, al odihnei, al vindecării.
Nicăieri altundeva n-am experimentat atât de puternic prezența lui Dumnezeu. Și tocmai această experiență se deosebește clar de multele alte biserici pe care le-am vizitat. Ea m-a ajutat să înțeleg în profunzime de ce în bisericile occidentale tot mai mulți angajați, lideri și membri pleacă dezamăgiți și îndurerați. Provocările bisericii sunt mari și numeroase. Dar lumina lui Cristos în această lume strălucește mai tare. Unde este Cristos, acolo este speranță.
Așa cum știu cei mai mulți angajați și lideri din biserici, e mai ușor de spus decât de făcut să conduci o biserică astfel încât să-și păstreze privirea ațintită spre Dumnezeu. În mijlocul conflictelor, al problemelor și al lucrurilor care ne distrag în societățile și culturile noastre, rămâne o provocare enormă să ne îndreptăm consecvent atenția spre Isus.
Dar acest proces nu începe cu biserica, ci cu conducerea însăși. Liderii trebuie să se întrebe de ce le este cu adevărat legată inima. Ce stă între ei și Dumnezeu? Ce distrageri amenință să le mute atenția? Imaginea exterioară și reputația bună? Cifrele? Criteriile lumești de succes? Frica de a eșua în ochii lumii? Mândria?
Să faci față sincer acestor întrebări cere smerenie. Cere vulnerabilitate, pocăință și disponibilitatea de a te preda cu totul lui Dumnezeu: o predare care nu se rezumă la vorbe frumoase, ci te aduce în genunchi și te încredințează lui Dumnezeu cu tot ce ești. Înseamnă să renunți la control, să pornești într-o călătorie care poate fi sălbatică și înfricoșătoare.
Până la urmă, trebuie să ajungem în punctul în care vrem voia lui Dumnezeu mai mult decât pe a noastră. Și tocmai acest punct poate fi unul dintre cele mai grele și mai provocatoare.
La fel de esențial este ca realitatea ispitei de a ne lua privirea de la Dumnezeu, ratarea țintei și nevoia de pocăință, atât personal, cât și ca biserică, să devină ceva normal. Trebuie spus clar: fiecare se confruntă în mod regulat cu această ispită. Dar dorința lui Dumnezeu nu este să ne lase acolo, ci să ne conducă împreună prin pocăință.
Asta înseamnă și că conducerile bisericilor trebuie să aibă curajul să spună adevăruri incomode, chiar dacă asta ar putea scandaliza. E o provocare uriașă. Să fii vulnerabil și să pui biserica față în față cu propriul ei păcat îi va ofensa inevitabil pe unii. Dar exact asta a făcut și Isus. El i-a demascat pe cei care se credeau drepți, pentru că se îndepărtaseră de Dumnezeu: prin exclusivismul lor, prin ipocrizia lor, prin împietrirea inimii lor față de bolnavi, de săraci și de cei marginalizați. Se pierduseră în mândria lor.
Isus a pus adevărul lui Dumnezeu mai presus de aprobarea oamenilor. Scopul Lui nu era să nu jignească pe nimeni. N-a ezitat când oamenii L-au părăsit, pentru că inima Lui era înrădăcinată în voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu pentru Isus era să vestească adevărul: să facă dreptate, să trăiască smerit, să iubească îndurarea și să se supună zi de zi lui Dumnezeu.
La fel e valabil și pentru noi.
✔ Liderii trebuie să-și cerceteze mai întâi propria inimă.
Ce stă între tine și Dumnezeu? Onoarea? Recunoașterea? Succesul? La aceste întrebări trebuie răspuns sincer.
✔ Pașii greșiți și pocăința trebuie să devină ceva normal.
Orice pastor va trece prin ispite. Biserica ar trebui să înțeleagă pocăința ca pe un proces firesc.
✔ Mai puțin a face, mai mult a fi.
În loc să inventeze programe noi, bisericile ar trebui să se întrebe: Cum putem încuraja o comunitate autentică?
Întrebare pentru biserica ta: Cât timp petreceți ca biserică pur și simplu în prezența lui Dumnezeu, fără agendă, fără stres?
Ce-ar fi dacă am regândi biserica?
Cum ar arăta biserica astăzi dacă am trăi cu adevărat în voia lui Dumnezeu? Dacă am rosti adevărul lui Dumnezeu cu dragoste și smerenie și i-am iubi pe ceilalți așa cum i-a iubit Isus, fără frică de consecințele pământești, ci cu încrederea că Dumnezeu Însuși are grijă de noi?
Mi-aș dori din toată inima să fi fost mai bine pregătită pentru cât de decisivă avea să fie această înțelegere în slujirea mea. Mi-aș dori să fi avut din timp pregătirea și conștientizarea necesare ca să nu eșuez tocmai în momentul în care conta cel mai mult. Dar oricine a depins vreodată financiar de o biserică, având o familie de întreținut, știe că vulnerabilitatea, pocăința făcută deschis și chemarea bisericii la responsabilitate pot fi o perspectivă înfricoșătoare.
Să nu te uiți la consecințe, ci să te încrezi în Dumnezeu, e mai ușor de spus decât de făcut.
Poate că biserica occidentală are nevoie de o trecere de la „a face” la „a fi”. Mai puține programe, mai puține spectacole de duminică dimineața, mai puțină grijă de a ține pasul cu trendurile și, în schimb, mai multă comunitate autentică. Să simplificăm. Să creăm spații în care pur și simplu trăim împreună, ne primim unii pe alții, ne iubim, ne rugăm, ne pocăim și Îl invităm în mod conștient pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
O biserică precum cea din Faptele Apostolilor.
Aproape fiecare biserică afirmă că exact acesta e scopul ei. Dar realitatea arată altceva: prea mulți oameni pleacă din biserică cu inima frântă. Asta arată că adesea ratăm ținta.
Modelul lui Isus era mai simplu decât ce am făcut noi astăzi din el. Oamenii erau atrași de Isus pentru că El îi iubea, îi asculta, mânca împreună cu ei, îi vindeca. Poate ar trebui să învățăm mai mult din slujirea lui Isus și mai puțin din strategiile moderne.
Concluzie: trei întrebări pentru biserica ta
- Avem o formare pentru lideri care îi pregătește cu adevărat pentru practică?
- Sunt realiste așteptările noastre de la pastori?
- Ne păstrăm, ca biserică, privirea ațintită consecvent spre Dumnezeu?
Mă rog ca mai multe biserici să ia în serios aceste întrebări și să aibă curajul să schimbe lucrurile. Pentru că biserica poate fi un loc sigur. Dacă suntem dispuși să privim cu sinceritate.
Versiunea în limba română: octombrie 2026
