Când am fondat biserica Coram Deo din Omaha, acum 20 de ani, abordarea noastră față de lucrarea cu copiii era, recunosc, destul de lipsită de plan și improvizată. Eram o biserică mică, formată mai ales din oameni de 20 și ceva de ani, cu doar vreo zece copii sub 5 ani, așa că ne-am concentrat pe nevoile imediate, de pildă pe organizarea unei supravegheri simple a copiilor, ca părinții să poată asculta predica. Eforturile noastre erau reactive și nu aveau un concept de ansamblu solid.

Pe măsură ce biserica a crescut, am adăugat programe pentru diferite grupe de vârstă. Dar ele au fost construite bucată cu bucată, ca răspuns la blocaje imediate, fără un plan clar. Cu aproximativ cinci ani în urmă ne-am pus în mod conștient întrebarea: cum putem aborda sistematic ucenicia de la 0 la 18 ani? Întrebarea aceasta ne-a dus la o viziune teologică care dă formă lucrării noastre cu copiii și cu tinerii și asigură o abordare unitară a dezvoltării spirituale a generației următoare.

Principii teologice de bază

Viziunea noastră teologică se sprijină pe convingerea centrală că părinții sunt cei mai importanți însoțitori în ucenicia copiilor lor (Deuteronomul 6). În Omaha, unde slujesc, ne confruntăm cu o provocare culturală. Multe biserici din regiunea noastră au apărut din mișcarea de creștere a bisericii din anii 1980 și 1990 și sunt puternic influențate de tradiția luterană și de cea catolică.

Aceste biserici preiau adesea modele care îi încurajează pe părinți să-și „predea” copiii și să lase în seama bisericii responsabilitatea pentru creșterea lor spirituală.

Abordarea aceasta poate încuraja pasivitatea și poate împinge pe plan secund rolul decisiv pe care Dumnezeu li l-a dat părinților. La Coram Deo contracarăm asta subliniind că părinții sunt cea mai importantă influență spirituală în viața copiilor lor. Fiecare aspect al lucrării noastre, de la naștere până la 18 ani, urmărește să întărească acest adevăr și să-i facă pe părinți în stare să-și ia rolul în serios, în timp ce noi, ca biserică, îi sprijinim și le ușurăm eforturile.

O a doua convingere este că chemarea părinților este să se încreadă în Dumnezeu și să asculte de Dumnezeu. Părinții (și bisericile) sunt adesea excelenți la una dintre ele și o neglijează pe cealaltă. Unii pun accentul pe încredere și se sprijină mult pe harul lui Dumnezeu, dar minimalizează ascultarea, ceea ce duce la comoditate spirituală. Alții bat întruna pe ascultare, ceea ce poate alimenta frici și temeri. Ar trebui să le urmărim pe amândouă și să-i încurajăm pe părinți să se sprijine pe promisiunile lui Dumnezeu și, în același timp, să-I urmeze cu credincioșie călăuzirea în creșterea copiilor lor. Acest dublu accent modelează felul în care îi facem ucenici pe părinți și, la fel, pe copiii lor.

Ca să-i ajutăm pe părinți și pe voluntari să-și însușească această viziune, ne sprijinim abordarea pe patru principii de bază.

1. Promisiunea lui Dumnezeu: ai încredere că Dumnezeu Își ține legământul

Ca biserică având în centru Evanghelia, începem cu temeliile: cu ceea ce Dumnezeu i-a promis poporului Său. Programa și materialele noastre pun accentul pe promisiunile lui Dumnezeu și îi încurajează deopotrivă pe părinți și pe copii să se încreadă în aceste promisiuni și să se bizuie pe ele. Pentru părinți, asta înseamnă să-și întemeieze eforturile pe certitudinea credincioșiei lui Dumnezeu. Pentru copii și tineri, înseamnă să învețe să creadă promisiunile neschimbătoare ale lui Dumnezeu și să se bizuie pe ele. Începând cu promisiunea, ancorăm ucenicia în vestea bună a Evangheliei și ne asigurăm că încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu este temelia creșterii spirituale.

2. Providența lui Dumnezeu: toată viața e legată de Dumnezeu

Credem, așa cum a spus (în engleză) David Powlison, că toată viața este legată de Dumnezeu. Fiecare moment, fie obișnuit, fie greu, este o ocazie de ucenicie. Această perspectivă, înrădăcinată în Deuteronomul 6, îi cheamă pe părinți să privească fiecare fațetă a vieții (fie că e vorba de greutăți la școală, prietenii, rivalitate între frați sau probleme medicale) ca pe un teren de antrenament în care copiii învață să-L descopere pe Dumnezeu în viața de zi cu zi, să se încreadă în El și să I se închine.

Ucenicia nu se limitează la slujbele de la biserică sau la momentele de devoțiune în familie. Mai degrabă, lucrarea lui Dumnezeu în toate domeniile vieții oferă ocazii de a-i ajuta pe copii să-L înțeleagă pe El și căile Lui. Privind împrejurările vieții ca parte din planul suveran al lui Dumnezeu, îi facem pe părinți în stare să folosească aceste momente pentru formarea spirituală și încurajăm o abordare a uceniciei care cuprinde toată viața.

3. Prezența lui Dumnezeu: încrede-te în apropierea lui Dumnezeu

Vrem ca părinții, voluntarii și copiii să știe că Dumnezeu este cu noi. Chiar dacă priceperea de a preda sau de a conduce este valoroasă, speranța că un copil va crede Evanghelia nu depinde de realizări omenești.

Cel mai important nu este talentul celui care spune povestea duminică dimineața sau al celor care slujesc în lucrarea cu tinerii, ci faptul că Dumnezeu este cu noi.

Ne bizuim pe apropierea Lui și avem încredere că El lucrează în inimile celor cărora le slujim. Adevărul acesta ia presiunea de pe umerii părinților și ai voluntarilor și ne amintește că prezența lui Dumnezeu este sursa supremă a transformării în ucenicie.

4. Creșterea: procesul înaintea perfecțiunii

Să crești copii și să-i faci ucenici e o muncă grea. Drumul poate fi descurajant când creșterea pare lentă sau când te compari cu alte familii. Îi încurajăm pe părinți să se concentreze pe creștere, nu pe standarde de neatins ale perfecțiunii. Creștem noi, ca părinți și ca biserică, în încrederea în Isus și în ascultarea de El? Ajung copiii noștri să-L cunoască și cresc ei în a-L urma?

Accentul acesta pe progres ne ferește de perfecționism și de legalism, care pot duce la înfrângeri sau la o gândire orientată spre performanță. În schimb, ne odihnim în dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său și ne bizuim pe promisiunile Lui. Avem încredere că El lucrează atât în adulți, cât și în copii, în timp ce creștem împreună în Isus.

Acest cadru teologic nu se aplică doar părinților, ci îi modelează pe toți cei implicați în lucrarea noastră. Învățătura lui Isus că trebuie să ne facem ca niște copii mici ca să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu (Matei 18:3) ne amintește că ucenicia nu înseamnă doar să-i formăm pe copii, ci și lucrarea lui Dumnezeu în noi. Când facem ucenici din generația următoare, suntem nevoiți să ne confruntăm cu propriul păcat, să ne pocăim și să ne încredem mai adânc în Dumnezeu. Această creștere reciprocă creează o cultură a uceniciei în care adulții și copiii cresc împreună în Evanghelie.

Abordarea noastră sistematică a uceniciei

Pentru că eforturile noastre de la început erau atât de disparate, am încercat să dezvoltăm o strategie unitară pentru ucenicia copiilor, de la vârsta de sugar până la 18 ani. O influență decisivă a avut aici eseul lui Dorothy Sayers The Lost Tools of Learning (în engleză), din 1948. Deși Sayers s-a concentrat pe educație, observațiile ei despre dezvoltarea copilului oferă un cadru prețios pentru ucenicie. Ea deosebește trei etape ale copilăriei, pe care le numește „papagalul”, „obrăznicuțul” și „poetul”. Fiecare dintre aceste etape are trăsături diferite, care influențează felul în care le vorbim copiilor despre cele spirituale.

Ca să ne orientăm după aceste etape, ne-am împărțit lucrarea în patru grupe de vârstă: preșcolari (0-5 ani), școala primară (5-9 ani), catehism (10-12 ani) și grupul de tineret (13-18 ani). Fiecare etapă se clădește pe cea dinainte și creează astfel un drum al uceniciei fără întreruperi. Mai jos descriu cum abordăm fiecare etapă și cum asigurăm o trecere care îi pregătește pe copii pentru următoarea etapă a creșterii lor spirituale.

Etapa însușirii (etapa papagalului, după Sayers)

„Etapa papagalului este etapa în care... îți place să reciți numere de înmatriculare, te bucuri să cânți rime... și pur și simplu te distrezi adunând cunoștințe.” (Dorothy Sayers)

Copiii mei au fost un exemplu pentru etapa aceasta, când învățau pe de rost numere de înmatriculare sau componența echipelor din NFL. În perioada aceasta, copiii sunt avizi de cunoaștere, ceea ce e perfect ca să-i învățăm istorisirile și adevărurile Bibliei.

În lucrarea cu preșcolarii și cu școlarii mici ne concentrăm pe povestire și pe memorare, ca să construim o temelie biblică solidă. Copiii învață istorisiri biblice importante, memorează versete și încep să înțeleagă marele plan de mântuire al lui Dumnezeu. Pregătim activități care le trezesc curiozitatea firească, cum ar fi lecții biblice interactive și cântece care întăresc promisiunile lui Dumnezeu.

Acasă, părinții sunt încurajați să-și formeze obiceiuri zilnice de închinare, folosind mesele, ora de culcare și chiar drumurile cu mașina ca să citească împreună din Biblie sau povești creștine. Biserica îi încurajează și pe copii să ajute în familie, ca să învețe că pot și că ar trebui să le facă bine altora în Numele lui Isus. La sfârșitul acestei etape, copiii au o comoară de cunoștințe biblice și o încredere tot mai mare în Dumnezeu, așa că sunt pregătiți pentru etapa următoare.

Etapa desprinderii (etapa obrăznicuțului, după Sayers)

Etapa obrăznicuțului, cum o numește Sayers,

„... se caracterizează prin contrazicere, replici obraznice și plăcerea de a-i prinde pe alții (mai ales pe adulți) în contradicție...”

Vârsta aceasta poate fi obositoare. În această etapă, copiilor le place să discute în contradictoriu și să pună autoritatea la îndoială. Îmi amintesc că, la vârsta aceasta, copiii mei îmi arătau în fiecare săptămână nepotrivirile din răspunsurile mele. În această etapă, cam între 10 și 12 ani, copiii încep să gândească mai logic și mai critic, ceea ce o face o etapă importantă pentru aprofundarea înțelegerii credinței.

Pe la 10 sau 11 ani, copiii din biserica noastră ies din lucrarea cu copiii și sunt implicați mai mult în serviciul principal. În această etapă îi introducem în catehism, la care participă o dată la două săptămâni. Punctul culminant este o tabără la care părinții confirmă public creșterea spirituală a copilului lor, iar biserica îl primește oficial în grupul de tineret. Încheierea aceasta este atât o piatră de hotar pe drumul credinței, cât și o sărbătorire a credinței care se dezvoltă și a responsabilității tot mai mari a copilului în comunitatea bisericii.

Etapa identității (etapa poetului, după Sayers)

„Etapa poetului este vârsta «dificilă». Copilul e centrat pe sine, tânjește să se exprime, e de-a dreptul specializat în a fi neînțeles, e neliniștit și caută independența.” (Dorothy Sayers)

Adolescenții se simt adesea neînțeleși și neliniștiți, dar sunt și capabili de o creativitate și o pasiune imense. Muzicieni de la Beatles până la Olivia Rodrigo și-au început lucrările de pionierat ca adolescenți.

În biserica noastră vrem să-i ajutăm pe adolescenți să prindă rădăcini teologice adânci, să devină tot mai asemănători cu Isus și să ajungă la maturitate în credință. Știm că anii aceștia ai adolescenței sunt plini de întrebări mari despre identitate, sens și credință. Tinerii încep să se delimiteze de părinții lor și să-și formeze propria înțelegere a Evangheliei, iar noi vrem să sprijinim acest proces în mod intenționat și cu har.

În această etapă e important să ne străduim din toate puterile să încurajăm prietenii și o comuniune cu adevărat valoroase, dincolo de școală și de grupurile sociale. Iar când tinerii se confruntă cu provocări culturale și personale, vrem să-i ajutăm să-și formeze o viziune asupra lumii clar creștină. Unul dintre momentele mele preferate este cina noastră anuală de absolvire, la care sărbătorim ce a lucrat Dumnezeu în tinerii noștri, le recunoaștem creșterea și schițăm o viziune pentru viața de după școală.

Acasă am învățat că educarea adolescenților mei începe cu faptul că eu însumi trăiesc în harul lui Dumnezeu. Ei trebuie să vadă că și eu mă bizui pe Isus la fel ca ei. Pentru că programul lor e tot mai încărcat și viața lor tot mai complexă, cele mai bune discuții despre credință apar adesea pe neașteptate: târziu în noapte, după o zi obositoare sau în mașină. Îi încurajăm pe părinții din biserica noastră să fie pregătiți pentru astfel de momente și să le stea alături cu înțelepciune, cu texte din Biblie și cu perspective atunci când se ivește o ocazie. Educarea adolescenților este o provocare, dar și o șansă incredibilă de a-i însoți pe drumul lor, în timp ce învață să-I încredințeze lui Isus toată viața lor.

Aceasta este și etapa în care începem să facem ucenici din tot mai mulți tineri din familii care nu au legătură cu credința. Poate un prieten de la școală i-a invitat la biserică, sau un lider din lucrarea cu studenții i-a luat cu el la un grup mic, sau un bunic ori o bunică are un rol important în povestea lor. Viziunea noastră, că părinții sunt cei mai importanți însoțitori în ucenicia copiilor lor, se prăbușește, desigur, când părinții nu sunt creștini. De aceea încercăm să-i pregătim pe voluntarii noștri să comunice Evanghelia aproape de viața reală. Tot așa, creăm cadre sigure și informale (grupuri de descoperire a Bibliei, cluburi de carte, mese în comun, proiecte sociale) în care tinerii care nu au legătură cu credința pot trăi comuniunea creștină.

Să construim o cultură a uceniciei

Ucenicia generației următoare nu înseamnă doar copiii, ci și felul în care Dumnezeu îi folosește pe ei ca să ne formeze pe noi. Când îi învățăm pe copii să se încreadă și să asculte, suntem provocați să facem același lucru, să ne pocăim de necredința noastră și să ne bizuim pe harul lui Dumnezeu. Această creștere reciprocă creează o cultură vie a uceniciei, în care toți cresc împreună în Evanghelie.

Sperăm ca această viziune să inspire și alte biserici să se gândească sistematic la ucenicie și să se asigure că fiecare copil, de la naștere până la vârsta adultă, este condus spre o credință solidă.

Acest articol (în engleză) a fost scris de Bob Thune și publicat pentru prima dată de The Gospel Coalition (TGC). Versiunea germană: Ruth Delahaie. Versiunea în limba română: Pulse.