Cum devii însoțitoare în doliu?

În Germania, denumirea „însoțitoare în doliu” nu e protejată prin lege. În principiu, oricine își poate spune așa. Între timp există însă o ofertă bună de formări calificate. O adresă bună e, de exemplu, Asociația Federală pentru Însoțirea în Doliu (site în germană), unde însoțitorii sunt pregătiți temeinic și cu mare competență.

Cum ați ajuns personal să faceți asta?

Acum nouă ani îmi căutam o activitate de voluntariat și am citit un anunț al unui serviciu de îngrijire paliativă la domiciliu, care căuta noi voluntari. Acolo m-am format mai întâi ca însoțitoare a adulților aflați pe moarte și apoi și ca însoțitoare a copiilor și adolescenților aflați pe moarte. Mi-am dat repede seama că e un domeniu în care vreau să intru mai adânc. De aceea am lucrat apoi cu normă întreagă ca specialistă în pedagogie în serviciul paliativ la domiciliu și m-am mai specializat o dată: mai întâi ca însoțitoare în doliu pentru adulți și apoi ca însoțitoare în doliu pentru familii.

Cine poate apela la însoțirea în doliu?

În principiu, toți oamenii care nu reușesc singuri să treacă prin doliul lor pot apela la însoțirea în doliu. Adică observă în viața de zi cu zi că doliul îi copleșește iar și iar și că nu mai pot trăi mai departe atât de ușor cu această durere.

Există multe oferte diferite: asociații care oferă gratuit însoțire în doliu, grupuri în care poți vorbi cu alții sau liber-profesioniști, ca mine, care oferă însoțire individuală.

Când cineva din cercul de prieteni sau de cunoscuți e în doliu, mulți se simt neputincioși. Ce poți face cel mai bine, din experiența dumneavoastră, ca să aduci mângâiere?

Când cineva din jurul nostru e în doliu, suntem adesea neputincioși, pentru că nu avem cuvinte. Dar avem voie să spunem asta, de exemplu așa: „E îngrozitor ce ți s-a întâmplat. Nici nu știu ce aș putea să spun ca să te mângâi.” Uneori ajută deja mai mult decât niște platitudini goale.

În plus, cel mai bine e să nu spui: „Dacă ai nevoie de mine, dă-mi de știre!”, pentru că asta ar însemna ca cei îndoliați să fie ei înșiși activi în această perioadă grea și să-și adune puterea să pună mâna pe telefon. Ar ajuta mai mult să întrebi: „E în regulă dacă te caut regulat?” și apoi să scrii la câteva zile că te gândești la el sau la ea. Sau gătești o supă și o duci, dacă știi că celuilalt îi place. Poți și să iei câteva flori și să le lași la ușă. Lucruri mici, din care cei îndoliați simt mereu că e cineva acolo.

Ca vorbitoare la înmormântări și însoțitoare în doliu, vedeți foarte de aproape viața și destinele oamenilor. Cum vă puneți limite?

Da, văd multe lucruri personale, dar asta e și o parte frumoasă a meseriei mele, pentru că am voie să iau parte la viața multor oameni. Mi se povestesc adesea întâmplări despre ciudățeniile pe care le avea un om sau despre înțelepciunea lui de viață. Iau foarte mult din discuțiile cu cei îndoliați. Dar în formările mele am învățat și cum pot permite o apropiere profesională. Adică cum pot fi aproape de oameni fără să trec peste propriile limite. Pentru asta e important mai întâi să te asculți bine pe tine însuți. A trebuit să mă confrunt și cu propriul meu doliu și știu că acum nu mai e nimic deschis la care să mai trebuiască să lucrez. Și știu foarte bine că, atunci când intru într-o însoțire și sunt asemănări cu lumea mea, poate oamenii care au murit au vârsta mea sau aveau și ei o soră, trebuie să am și mai multă grijă de mine.

Aveți și dumneavoastră uneori nevoie de mângâiere și unde o găsiți?

M-am obișnuit să-mi iau o dată pe zi cel puțin cinci minute ca să fac ceva ce îmi face bine, oricât de stresantă ar fi ziua. De exemplu:

  • dimineața să mai stau cinci minute în pat,
  • să mă plimb prin pădure sau
  • seara să dau muzica tare cinci minute și
  • să dansez.

Cred că, spre deosebire de mulți alții, care nu se confruntă zilnic cu moartea și cu doliul, îmi trăiesc viața mai atent și mă concentrez mult mai mult pe lucrurile mici care mă bucură.

Îmi dau trupului și minții mele, și în situații grele, mereu timp să prelucreze lucrurile. Nu le reprim.

În plus, am o rețea bună. E important să ai oameni care lucrează și ei în domeniul acesta, care îmi înțeleg grijile și temerile și cărora le pot povesti despre ele. Pentru că, dacă i-aș povesti soțului meu, i-aș pune doar o povară pe umeri, cu care el nu poate face nimic. Când vorbesc despre ele cu colegele, ele le pot înțelege și cuprinde la cu totul alt nivel.

Și uneori mă ajută să plâng pur și simplu. În sâmbetele ploioase de toamnă mă uit cu plăcere și la câte un film siropos, la care poți pur și simplu să plângi, pentru că e atât de frumos de trist. Când emoțiile mă copleșesc, le dau voie să fie acolo. La mine e probabil altfel decât la mulți care își interzic atunci să plângă sau vor să se stăpânească.

Interviu: Julia Spliethoff