Într-o societate seculară, în care instituțiile de învățământ creștine sunt adesea privite ca niște fosile ale unei epoci apuse, educația e considerată astăzi, în mare măsură, domeniul legitim al guvernelor seculare.
Ar mai trebui statul să permită o educație motivată religios? N-a provocat religia deja atâtea conflicte în trecut? N-ar trebui ca educația să se bazeze pe fapte științifice, în loc de convingeri „superstițioase”? Chiar și credincioșii trebuie să se întrebe dacă educația creștină mai are vreo importanță.
Despre această întrebare am fost rugat să vorbesc în acest weekend la Forum glaube & gesellschaft (Forumul Credință și Societate) din Fribourg, în Elveția. De un deceniu deja, acest forum se ocupă de provocarea mărturiei creștine într-o lume pluralistă. Fostul meu coleg de la YWAM, dr. Walter Dürr, a înființat Centrul Credință și Societate de la Universitatea din Fribourg (în engleză), ca să construiască punți între teologia academică, diferitele forme de exprimare ale spiritualității creștine și practica bisericii și a vieții sociale. Forumul e evenimentul anual „emblemă” al centrului și reunește o gamă largă de mișcări și instituții bazate pe credință. Printre vorbitori s-au numărat Tom Wright, Justin Welby, Miroslav Volf și, anul acesta, Tom Holland.
Citește și: Când intelectualii seculari recomandă credința
Misiunea mea a fost, în primul rând, să schițez evoluția educației în Occident și să cercetez ce rol a jucat credința creștină în ea. Adevărul este că această istorie a fost, în ultimele două mii de ani, marcată în cea mai mare parte de creștinism. Abia de curând o mare parte a educației a fost secularizată. Educația obligatorie și universală e considerată astăzi de la sine înțeleasă. Dar cum am ajuns aici?
Prima societate omenească ce a acordat o mare importanță educației pentru toți a fost poporul Israel, abia eliberat, așa cum citim în Tora, cărțile lui Moise: „Să le întipărești (aceste cuvinte) în mintea copiilor tăi” (Deuteronom 6:7). Israel a devenit astfel prima societate din lume complet alfabetizată, o moștenire bogată care se reflectă și astăzi în contribuția disproporționat de mare a evreilor în atâtea domenii ale cunoașterii.
Datorită rădăcinilor sale evreiești, și creștinismul timpuriu a pus accent pe rolul învățăturii, atât în treburile bisericii, cât și în viața de zi cu zi. În timp ce Grecia și Roma au dezvoltat un curriculum clasic bazat pe rațiune, educația era rezervată claselor superioare și populației masculine. Creștinii, cunoscuți drept „poporul Cărții”, au adăugat educației înțelegerea biblică a faptului că fiecare om a fost creat după chipul lui Dumnezeu (evreu și neevreu, bogat și sărac, bărbat și femeie, sclav și liber) și are, așadar, valoare și demnitate. De aceea îi învățau atât pe fete, cât și pe băieți.
Școli catehetice s-au răspândit la Roma, Efes și Alexandria, conduse de Părinți timpurii ai Bisericii, precum Clement, Origen și Atanasie. Ei îi învățau atât pe bărbați, cât și pe femei, prin sesiuni orale de întrebări și răspunsuri. Clement, de exemplu, insista că rațiunea și revelația formează un parteneriat, pentru că, în opinia lui, provin din una și aceeași sursă.
La începutul secolului al V-lea, Augustin de Hipona (354-430) pusese bazele educației, baze care aveau să modeleze învățământul medieval și să influențeze timp de secole academia creștină.
Mănăstirile irlandeze au trimis călugări învățători ca să învețe popoarele nou convertite ale Europei și au devenit cunoscute drept „educatorii regilor și învățătorii popoarelor”.
La Aachen, la începutul secolului al IX-lea, Carol cel Mare l-a însărcinat pe călugărul anglo-celt Alcuin de York să promoveze educația în tot Sfântul Imperiu Roman. Mai târziu, în primul mileniu, s-au dezvoltat școlile catedralelor, care integrau curriculumul clasic într-un cadru teologic creștin, cel puțin pentru viitorii preoți și funcționari.
Până în secolul al XII-lea, educația a rămas aproape exclusiv treaba bisericii, până când învățații au început să studieze și să predea independent de școlile mănăstirilor și ale catedralelor. Din breslele învățaților s-au dezvoltat universitățile europene, mai întâi la Bologna și Paris, apoi la Oxford și Cambridge (la sfârșitul secolului al XII-lea și la începutul secolului al XIII-lea). Titlurile oficiale (precum prepozit, decan și proctor), robele academice, arhitectura colegiilor și capelele amintesc de originile monahale ale universității. Motto-ul Oxfordului este și astăzi: Dominus illuminatio mea („Domnul este lumina mea”, Psalmii 27:1).
Toma de Aquino, care considera teologia regina științelor, și Johannes Cele, care a dezvoltat forma de liceu clasic (gymnasium) răspândită în Germania și Franța (collège), sunt doar două dintre multele nume creștine care au modelat educația înainte de Reformă. Erasmus, Luther și Calvin au insistat ca Biblia să fie accesibilă tuturor și au susținut educația băieților și a fetelor din toate păturile sociale, iar ultimii doi au pledat pentru școli publice finanțate din impozite. Asta a dus la școala populară germană (Volksschule), respectiv la Academia din Geneva, care a devenit model pentru școlile din Scoția, Țările de Jos și America.
Francis Bacon s-a sprijinit pe înțelegerea lui reformată a mandatului creației ca să dezvolte o viziune despre știință și învățare „spre slava Creatorului și spre îmbunătățirea condiției umane”. Metoda lui inductivă de cercetare științifică, prin care explora cartea lui Dumnezeu a lucrărilor, adică creația, împreună cu cartea Lui a cuvintelor, adică Biblia, a extins misiunea educației dincolo de transmiterea cunoștințelor și a valorilor din trecut, spre descoperirea de cunoștințe noi. Prin aceasta, el a deschis însă și ușa secularizării educației, prin separarea credinței de învățare.
Alte influențe care au subminat unitatea cunoașterii au fost gândirea iluministă, care sublinia autonomia omului, și revoluția industrială, care cerea specializare și progres științific. Educația s-a concentrat pe „ce” și „cum”, dar nu pe „de ce” și „în ce scop”.
De-a lungul timpului, istoria, teologia și filosofia au fost înlocuite de un raționalism secular, incapabil să răspundă la întrebarea fundamentală: care este sensul și scopul ființei umane? Pentru că acest sens determină și scopul educației.
De aceea, o educație creștină care se bazează pe o cunoaștere holistică, înrădăcinată în Dumnezeu, este absolut relevantă.
Versiunea în limba română: octombrie 2026
