Prima zi de școală după vacanța de primăvară. Alarma telefonului sună azi deosebit de strident. Afară e vreme urâtă. Intru în camerele copiilor și croncăn un „Bună dimineața”. Ar trebui să fie cel puțin neutru și cel mult atât de motivant și plin de sens încât să-i împingă pe copii direct din pat în zi. Trag draperiile, deschid fereastra. Pentru că nu sunt deloc o persoană matinală, programul de până aici mă costă deja destulă voință. Golesc mașina de spălat vase, fac sandvișuri pentru pauză și împletesc codițe. Încă nu știu dacă să mă bucur că, după două săptămâni, se întoarce rutina cu ritmurile și claritatea ei sau dacă să mi se pară totuși enervante sarcinile și programările care se apropie, de care se lipește mirosul de obișnuință și de banal.
Gândurile mele somnoroase și nehotărâte sunt întrerupte de „Ești perfectă!”, spus de fiica mea. De unde a venit asta acum? Ce sună ca un citat motivațional lipit pe oglinda din baie e seriozitatea deplină a unei fetițe de opt ani, cu ochii strălucind și cu gura plină de musli. O strâng tare în brațe. Nu spun niciun cuvânt, deși le am pe vârful limbii. Mai ales pe cele care liniștesc și explică lumea. Faptul că le țin pentru mine ține mai puțin de emoția mea și mai mult de faptul, deja pomenit, că nu sunt deloc o persoană matinală. La ora asta evit să vorbesc.
De ce le predic altora valoarea greșelilor și a milei față de tine însuți, dar acolo unde nu mă vede nimeni sunt nespus de aspră cu mine?
Abia acum, mai mult de o oră mai târziu, îmi tot vin în minte cuvinte ca răspuns la fraza aceea. De ce cad iar și iar în capcana perfecționismului? De ce le predic altora valoarea greșelilor și a milei față de tine însuți, dar acolo unde nu mă vede nimeni sunt nespus de aspră cu mine? De ce e conceptul modern de auto-optimizare atât de perfid? Și de ce are „bine” uneori gustul acesta fad?
Un copil nu are nevoie de părinți perfecți, ci doar de părinți acceptabili, destul de buni.
Psihanalistul britanic Donald Winnicott a creat încă din anii 1950 termenul de „good enough mother” („mama destul de bună”). (Ca om al vremii lui, a legat termenul doar de mame. Astăzi se vorbește de conceptul de „good enough parenting”, adică „parenting destul de bun”.) Un copil nu are nevoie de părinți perfecți, ci doar de părinți acceptabili, destul de buni. E suficient dacă reacționăm corect în 50 până la 60 la sută din cazuri și facem o treabă pe jumătate bună. Și terapeutul familial danez Jesper Juul, care între timp a murit, scria că cei mai buni părinți fac zilnic cam 20 de greșeli serioase. Important ar fi doar să-și asume responsabilitatea pentru ele.
Pe jumătate bun? Acceptabil? În urechile mele sună a lene și lipsă de pretenții sau a scuză pentru propriul eșec. Caut mai departe și rețin următoarele: „Părinții destul de buni recunosc nevoile copiilor lor și acționează în consecință. Dar acceptă și că a greși face parte din a fi om. Nu se pedepsesc cu vinovăție și rușine. Nu cer nici de la ei, nici de la copiii lor perfecțiunea, care în realitate nu poate fi atinsă.”
În sensul acesta vreau să mă împrietenesc cu ideea de a fi destul de bună și de a face pe drumul acesta greșeli în fiecare zi. De exemplu, pe aceasta: ieri m-am răstit urât la cea mare, pentru că își întrerupea mereu sora. Am respirat adânc și mi-am cerut iertare chiar pe loc pentru tonul meu și pentru un anumit cuvânt care îmi scăpase. Sunt mândră de asta? Nu. Mi-e rușine? Încerc să nu-mi fie. Cea mare învață așa că face parte din viață să nu te stăpânești mereu sută la sută. Și învață cum îți poți asuma responsabilitatea pentru asta. Cam așa a arătat ieri „acceptabilul” meu. Sunt curioasă care vor fi azi cele douăzeci de greșeli.
De reflectat:
- Simți presiunea să faci totul corect ca părinte?
- Cum reacționezi la propriile greșeli? În ce domenii ar trebui să-ți dai voie să greșești mai mult?
- Ce te-ar putea ajuta să treci de la perfecționism la goodenoughism?
Aici găsești blogul pentru părinți al FAMILYLIFE, „Montagmorgen um 8” („Luni dimineața la 8”, în germană).
