Luni după-amiază, la ora patru. Aștept o colegă într-un restaurant. La altă masă stă o mamă tânără cu copilul ei. E ocupată cu telefonul. Cel mic, cam de doi-trei ani, lucrează tăblia scaunului lui înalt cu resturile prăjiturii de ciocolată, toarnă peste ea ce are în cană și prelucrează totul, împreună cu câteva șuvițe de păr, într-o rețetă nouă. Când mami nu reacționează și nici nu vrea să guste uimitoarea creație, începe să se smiorcăie. Țipete, „Mami, maaamiii!!!”, se ridică în picioare în scaunul înalt, mami se uită scurt, îl apucă de braț, îl trage înapoi pe scaun și se întoarce iar la telefon. Cel mic se face tot mai gălăgios, se ridică iar, totul se repetă. La un moment dat, mami se întoarce iar scurt spre el și spune fără nicio emoție: „Îi spun lui tati!”

În spatele multor comportamente care la prima vedere sunt obositoare stă o întrebare simplă: Mă vezi? Contez pentru tine? Mă confirmi? Îmi arăți ceva nou?

Scena mă atinge cumva. Toți trei au compasiunea mea: mama, care cu gândurile și nevoile ei e cu totul în altă parte și e copleșită; băiatul, care se vede că trebuie să suporte o situație pe care n-o vrea; și, în sfârșit, tatăl, care la sfârșitul zilei va trebui să … da, ce anume, de fapt? Amestec gânditoare în cappuccino. Am cunoscut și eu astfel de scene, când copiii noștri erau încă mici. De câte ori eram pur și simplu obosită, copleșită sau chiar plictisită. Bineînțeles că la nunta noastră bănuiam că, alegând să am un copil, aleg un drum pe care propriile nevoi trebuie adesea să treacă pe planul al doilea. Un drum pe care bateriile se descarcă uneori mai repede decât se încarcă. Bănuiala mea din perioada fără copii a devenit certitudine: piticii atât de iubiți erau și mâncători de energie!

Copiii nu întreabă dacă mami sau tati sunt obosiți. Ca să se dezvolte în siguranță, copiii au nevoie de energia de educație a părinților. Au nevoie de părinți care sunt prezenți în mod simțit. Vor să fie văzuți și observați. În spatele multor comportamente care la prima vedere sunt obositoare stă o întrebare simplă: Mă vezi? Contez pentru tine? Mă confirmi? Îmi arăți ceva nou? Copilul vrea să aparțină. Lipsa de prezență sau prezența prea puțină îl face nesigur pe copil.

Cum reușesc să fiu prezentă și să rămân prezentă? Cred că ține și de o decizie. Societatea noastră e marcată de „Trebuie să fie bine pentru mine”. Să ne gândim doar la cea mai nouă tendință, „Quiet Quitting”. Cei care practică „quiet quitting” fac la serviciu doar ce sunt plătiți să facă; le place slujba, dar nu sunt dispuși să se implice mai mult de atât. Dezvoltarea aceasta e de înțeles după o eră a burnoutului, dar în educația copiilor e o catastrofă. „Gata, eu am plecat”: un copil nu rezistă mult așa. Un copil depinde de energia prezenței oamenilor lui preferați. Când spui un „da” la asta, ai deja o temelie bună.

Poate că băiețelului din restaurant l-ar fi ajutat dacă mami și-ar fi pus telefonul deoparte și i-ar fi zâmbit, l-ar fi gâdilat sau l-ar fi luat din scaun. Atenție neîmpărțită, contact vizual, contact fizic: un trio de neînvins! Poate că ar fi continuat să se smiorcăie, dar ea ar fi fost prezentă. Poate că în ziua aceea fusese deja prezentă nouă ore și bateria ei era între timp pe terminate când am văzut-o; nu știu. Niciun părinte nu trebuie să fie perfect. Dar să te concentrezi în fiecare dimineață pe „Gata, eu sunt aici” e un început bun!

Provocare

  • Ce înseamnă pentru mine energia de educație în creșterea copiilor?
  • Cum simte copilul meu prezența mea în viața de zi cu zi?
  • Unde pierd poate energie fără rost și cum pot evita asta?
👩‍🦳
Anette Götz e deja bunică și se implică la FAMILYLIFE, o ramură a organizației Campus für Christus din Elveția. Pe lângă asta, lucrează ca consilieră pentru traume.

Aici găsești blogul pentru părinți al FAMILYLIFE, „Montagmorgen um 8” („Luni dimineața la 8”, în germană).