… zăcea în pat mai mult absent decât să fi reușit măcar să stea în capul oaselor. De multă vreme venea zilnic o asistentă; aproape că nu mai mânca; moartea lui ajunsese atât de aproape încât locul de veci fusese deja plătit și ales. Apoi a venit un val de febră, unul puternic. În câteva ore a urcat la 41 de grade. Asistenta i-a dat de înțeles soției lui că sosiseră ceasurile de rămas-bun, că ea se va întoarce curând, iar soția să folosească timpul până atunci.
„Timpul până atunci” a mai durat aproape o jumătate de an. Până la urmă, leucemia a fost cea care l-a smuls din viață. Dar în luna august de care vorbim s-a mai întors o dată, după câteva zile de la valul de febră s-a ridicat chiar din pat, a putut ieși în grădină și, câteva săptămâni mai târziu, a mai cântat o dată la violoncelul lui iubit. Când și-a adunat destulă putere, i-a povestit soției lui iubite cum își trăise „rămas-bunul”, și suna ca și cum n-ar mai fi fost cu adevărat de față. Peretele dinspre fereastră, de lângă patul lui, s-ar fi deschis, materia ar fi dispărut și în locul ei ar fi apărut o lumină puternică; acolo ar fi putut să privească, nu să treacă dincolo, dar să privească spre locul unde probabil ajungi când mori de-a binelea, la sfârșit.

Restul poveștii îl spune soția lui. În ultima jumătate de an a vieții lui, soțul ei ar fi fost dragostea întruchipată. Nu mai rămăsese nimic din artistul adesea ursuz, care părea atât de neîmpăcat cu sine și cu oamenii din jur, atât de des cufundat în lumea artelor clasice, cu totul la Bach, Telemann și Brahms. Ca și cum cerul ar fi reflectat dinainte în el dragostea lui cea mai curată, fără să vrea încă să-l ia, dar molipsindu-l destul cu un ADN ceresc, încât era plin de dragoste, încă nu dincolo, ci aici.
Cum stau lucrurile cu experiențele din apropierea morții? Pentru mine, care n-am avut niciuna și nu cunosc pe nimeni care să fi avut, e greu de răspuns. Sunt nevoit să cred destul de teoretic și abstract că Dumnezeu este dragoste. Desăvârșită. Primitoare. Curată. Fără prejudecăți. Răbdătoare. Vindecătoare.
De aceea mă bucur foarte mult de o astfel de relatare, pentru că îmi dă o idee că s-ar putea ca credința mea să stea pe o temelie solidă.
Ar trebui să-l putem întreba pe Lazăr (Ioan 11) sau pe fiica lui Iair (Marcu 5) și pe alții, dar pe niciunul nu-l putem aduce la microfon. Și Biblia tace destul de mult deja despre tema „existenței după moarte”, ca să mai aibă în program ceva concret despre experiențele din apropierea morții.
Ne rămân două lucruri. Facem bine, mai întâi, să ne oprim asupra noastră înșine, să ne gândim la viitorul nostru în mâna lui Dumnezeu și să-I încredințăm toată ființa noastră, aici și dincolo. Și, al doilea … E totuși uimitor că experiențele din apropierea morții, cel puțin cele pe care le știu din auzite, seamănă adesea foarte mult și că, se pare, nu există diferențe care să țină de cât de evlavios e cineva sau de confesiunea lui; poate că doar asta ne dă o idee despre dragostea lui Dumnezeu, care este pentru noi toți, și poate că nici nu avem nevoie de mai mult?!
Credința ne dă siguranța lucrurilor pe care le nădăjduim și încredințarea despre cele care nu se văd (după Evrei 11:1).
