În anii de școală (da, a trecut mult de atunci și nu, nu mai scriam pe tăblițe de ardezie), la ora de matematică stătea chiar în fața mea, pe catedră, o ascuțitoare mare. Prietenul meu din ultima bancă (acolo unde stăteau cei nu chiar atât de talentați la matematică) folosea ascuțitoarea izbitor de des în timpul lucrărilor. Cum mi-a mărturisit ani mai târziu, uneori își rupea intenționat mina, ca să poată merge în față la ascuțitoare. Acolo trăgea pe furiș cu ochiul la rezolvări. Cu cât trăgea mai mult cu ochiul, cu atât creionul devenea mai scurt.
Scurtarea triunghiului
Astfel de scurtări apar adesea:
- din nevoia de a te delimita de un curent nesănătos,
- pentru că vrei să transmiți Evanghelia și mai concis sau
- pentru că exagerezi mult teologiile preferate.
În soteriologie (învățătura despre mântuire, adică despre lucrarea de mântuire a lui Hristos), de exemplu, există două extreme cunoscute:
Pe de o parte stă o scurtare social-liberală, care tinde să se concentreze unilateral pe schimbări structurale, dreptate, pace și ocrotirea creației, dar adesea pierde din vedere nevoia de pocăință personală și de credință în Isus Hristos.
De cealaltă parte stă tendința unei scurtări tradiționale, care reduce mântuirea doar la iertarea păcatelor și la viața veșnică și fie neglijează generos, fie ignoră complet toate celelalte dimensiuni ale mântuirii pe care Hristos le-a câștigat pentru noi pe cruce.
Frica de a pierde miezul propriei înțelegeri a Evangheliei a împins multe direcții care o scurtează să se delimiteze puternic de alte curente. De aceea și-au ascuțit tot mai tare propria convingere.
E bine să te întrebi de care scurtare te simți personal cel mai aproape. Pentru că orbirea față de propriile pete întunecate face ca Evanghelia să fie rindeluită și ascuțită de zor, de multe ori cu cele mai bune intenții.
Rezultatul:
Vârful perfect al creionului nu mai e bun de scris. În schimb, uneori îl înțeapă dureros pe cel din fața ta.
Alte tendințe de scurtare
E sarcina noastră să ne demascăm propriile scurtări și să ne mișcăm din nou spre o înțelegere întreagă a Evangheliei. Toată Evanghelia pentru toată lumea, nimic mai puțin. Pot numi aici doar câteva scurtări foarte răspândite:
Împărăția lui Dumnezeu: O poți raporta doar la lumea de dincolo. Dar Hristos a spus că ea a început deja, în mijlocul nostru, în noi.
Împărăția lui Dumnezeu e cel puțin la fel de mult aici ca și dincolo, iar asta ne dă o responsabilitate să dăm formă lui aici și acum.
Mântuirea: De atâtea ori mântuirea e redusă la ceva subiectiv. Se gândește doar „personal”, deși ea e cel puțin la fel de socială, globală și cosmică. Într-una dintre primele Lui cuvântări publice, în sinagoga din Nazaret, Isus aplică profeția din Isaia 61 la Sine. Prin asta arată fără echivoc că a venit să le vestească săracilor Evanghelia, să le spună captivilor că vor fi liberi, orbilor că vor vedea, să-i elibereze pe cei asupriți și să vestească anul de îndurare al Domnului. Prin asta făcea aluzie la anul jubiliar, al cincizecilea an din ciclul poporului Israel. În anul acela, pământurile trebuiau să se întoarcă la stăpânii lor de la început, sclavii trebuiau să primească libertatea, iar datoriile să fie iertate.
Într-adevăr, prin viața și moartea Lui, Hristos a adus o mântuire cuprinzătoare pentru toți cei care însetează după viață și sens. Mântuirea aceasta trece dincolo de o dimensiune doar personală. Ea vrea să aducă și schimbări sociale și globale, de exemplu dreptate și egalitate pentru cei asupriți, disprețuiți, săraci și lipsiți de libertate. Mântuirea prin Isus se referă la tot spectrul dorurilor omenești. Iertarea vinei noastre face neapărat parte din ea. Dar e doar o parte din uriașa Lui lucrare de mântuire de pe cruce.
„Mântuirea adusă de Isus atinge tot spectrul dorurilor omenești.”

Să înțelegem toate dimensiunile acestei mântuiri ar schimba masiv regulile jocului pentru creștinătatea noastră. Dacă am înțelege și am trăi Evanghelia în întregime, credința creștină ar câștiga enorm în atractivitate și credibilitate. Dar pentru asta nu scăpăm de munca de gândire teologică.
Să luăm ca exemplu „descurtarea” cuvântului „păcat”. De multe ori, la păcat ne gândim doar la greșeli morale. Dar la origine, păcat înseamnă: a rata ținta. Ținta era marele shalom (în ebraică: „pace”) atotcuprinzător al lui Dumnezeu. Toată rețeaua noastră de relații trebuia să se odihnească în această pace. Pocăința nu e atunci doar numirea greșelilor mele morale și nici doar faimoasa rugăciune de predare (pe care am rostit-o și eu, de mai multe ori, și m-a ajutat și mi-a făcut bine, apropo!).
În sensul ei de la început, pocăința e o schimbare a minții, o schimbare a gândirii, o schimbare de paradigmă. Pocăința înseamnă să te întorci spre Dumnezeu, să vii acasă. Așa, chemarea la cruce pe care Charles Finney a făcut-o cunoscută în secolul al XIX-lea era mult mai cuprinzătoare decât e trăită azi de multe ori.
Cine răspundea atunci chemării putea să semneze pe loc că de acum înainte se ridică împotriva sclaviei.
Acolo a avut loc o adevărată schimbare de paradigmă. Dacă pocăința înseamnă procesul de întoarcere și de apropiere, poți pune curajos întrebarea dacă oamenii se pot întoarce spre Dumnezeu doar mărturisindu-și păcatele. Poate întoarcerea spre Dumnezeu e deja ea însăși pocăința, chiar dacă încă nu e însoțită de un sentiment de vină. Asta se potrivește cu ce observ: și azi oamenii se întind cu dor spre Dumnezeu și se întorc spre El. Dar rugăciunea „Doamne, iartă-mi vina!”, care în unele practici a devenit aproape o formulă magică, lipsește adesea.
Mulți creștini simt că Evanghelia în forma aceasta scurtată nu mai prinde chiar așa, nici înăuntrul lor, nici în societate. Vine o răsturnare care poate deveni un nou început. Stăm în pragul a ceva nou.
Povestea cu rușinea
Narațiunea noastră principală din ultimele decenii a fost marcată de trei cuvinte: păcat, iertare, viață veșnică. Povestea aceasta nu e greșită, e adânc înrădăcinată în Biblie, dar e foarte scurtată. În secolul trecut, acest aspect al Evangheliei a prins perfect. Se putea lega de viața oamenilor, pentru că oamenii erau puternic marcați de vină. Tânjeau după cineva care să-i ierte. Și după două războaie mondiale era de înțeles și o speranță care fuge de lume, îndreptată spre viața de după moarte. Sociologii observă acum că în ultimii ani am trecut printr-o răsturnare și o schimbare masivă a societății.
Un punct principal aici este că am trecut de la o cultură puternic marcată de vină la o cultură marcată mai degrabă de rușine și umilire. Și asta schimbă totul.
Valorile nu mai sunt stabilite de puncte fixe absolute, ci mai degrabă de apartenența la un grup.
„Autentic” devine noul adevăr: o persoană poate minți, înșela și trăi imoral, dar: „Important e să fie reală și să fie ea însăși!”
Oamenii nu mai spun: „Fac greșeli”, ci: „Sunt o greșeală”. Dezvoltarea aceasta e alimentată puternic de social media. Acolo ești confruntat mereu cu lumea frumos retușată din vitrina prietenilor, care se lovește apoi de propria frângere interioară.
De aceea, oamenii nu mai caută în primul rând pe cineva care să-i ierte, ci pe cineva care să le ia rușinea. Caută pe cineva care să-i primească și să-i iubească necondiționat în sentimentele lor de inferioritate, în gândul „nu sunt destul de bun”. Sigur, păcatul și iertarea rămân o realitate, doar că acest aspect al Evangheliei aproape că nu se mai leagă de realitatea vieții oamenilor.
„Hristos nu ne-a izbăvit pe cruce doar de vină, ci a aprins un adevărat foc de artificii al mântuirii.”
Îmi amintește de Mars Climate Orbiter, o sondă a agenției spațiale americane NASA. A costat 193 de milioane de dolari și a călătorit zece luni ca să cerceteze planeta Marte. Din păcate, două părți implicate au calculat în sisteme diferite: unii în sistemul metric, ceilalți în picioare și inci.
Rezultatul: sonda a ars la intrarea în atmosfera lui Marte, pentru că nici viteza, nici unghiul de intrare nu se potriveau.
La fel se risipește Evanghelia noastră scurtată la vină și iertare când intră în atmosfera oamenilor încărcați de rușine. Calculăm și gândim în sisteme diferite, iar vestea bună nu are cum să aterizeze pe „planetă” și să se lege de ea. Pentru creștini, urmarea este o lipsă de cuvinte pe care o putem rezolva doar dacă pornim noi înșine din nou la drum și punem întrebarea minunat de vindecătoare:
Ce e, pentru numele lui Dumnezeu, bun de fapt în vestea bună?

Prea repede răspundem nonșalant: „Crucea.” Dar faptul că Isus i-a trimis pe cei doisprezece și pe cei șaptezeci și doi deja cu „Evanghelia”, cu vestea bună, ar trebui să ne dea de gândit. Atunci încă nu exista crucea. Și înainte de moartea și învierea Lui, El a spus deja: „S-a sfârșit.” Se pare că Evanghelia se vede deja în viața Lui, înainte de cruce. Crucea nu e totul, chiar dacă fără cruce totul ajunge până la urmă nimic. Evanghelia trece mult dincolo de scurtarea noastră la o mântuire de vină pe cruce.
Și asta e vestea minunată:
există atât de multe puncte de legătură cu societatea de azi.
Căderea în păcat (da, mergem acum mult înapoi) n-a fost doar o cădere în păcat, ci cel puțin la fel de mult o cădere în rușine și în frică. Cele trei mari dinamici pe care le găsești în măsuri diferite în cele mai diferite culturi. Adam și Eva s-au simțit „vinovați” și „acuzați”, s-au ascuns de frică și s-au acoperit de rușine. Lucrarea de mântuire a lui Hristos ne-a eliberat la fel de mult de rușine și de frică, cum ne-a eliberat de vină. Și aici apar puncte de legătură pentru oameni din toate culturile, de-a lungul întregii istorii.
Doar că trebuie să învățăm din nou să cântăm pe toată claviatura, nu să apăsăm insistent doar clapa noastră preferată.
Lucrarea de mântuire
Pe cruce, Hristos nu ne-a izbăvit doar de vina noastră, ci a aprins un adevărat foc de artificii al mântuirii. Viața, moartea și învierea lui Isus formează împreună singura veste bună, care e alcătuită din multe vești bune diferite. Toate Îl arată pe același Isus, care se leagă personal de dorurile fiecărui om și le răspunde.
Pe Zacheu, în singurătatea lui, îl întâlnește cu apropiere și prietenie.
Femeii gârbove, în rușinea ei, îi dăruiește demnitate.
Cu femeia de la fântână vorbește despre setea ei după viața adevărată.
Pe Nicodim îl întâlnește în căutarea lui după sensul vieții.

De câte ori nu spune niciun cuvânt despre păcat, iertare sau pocăință. Aduce vorba despre asta doar când simte că e momentul, de exemplu la omul paralizat de la scăldătoarea Betesda sau în discuția de după aceea cu femeia prinsă în adulter. Faptele Lui diferite nu sunt interschimbabile, la fel cum nu sunt nici vindecările sau discuțiile Lui. Isus și-a ales căile în funcție de situație și a vorbit în dorurile care erau deja acolo. Exact pe acest Isus Îl iubesc atât de mult.
Dacă luăm și noi asta la inimă, construim piste de aterizare pentru Evanghelie la oamenii care nu simt nicio legătură cu cuvântul „vină”.
Așa apar la cei din jurul nostru momente de întoarcere și de apropiere de Dumnezeu, pentru că trăiesc dinamica mântuirii lui Dumnezeu chiar în dorurile lor.
Nu amenințare, ci completare
E vindecător să ieșim din dezechilibru și să mergem spre echilibru, iar aspectele mântuirii pe care le-am neglijat din cauza propriei unilateralități să nu le mai vedem ca dușman, ci ca pe o completare. Fără să slăbim prin asta (și scriu asta cu toată tăria) importanța mântuirii personale prin Hristos.
Nu se pierde nimic, ci, mai degrabă, ce se credea de mult pierdut e redescoperit și înviorat. Lucrarea crucii nu pălește, ci devine incomparabil mai colorată și mai puternică. Evanghelia poate străluci în lumea noastră în frumusețea și adevărul ei nestăvilite.

Mișcarea potrivită privește deci cu speranță înainte, spre o trezire a Evangheliei întregi.
Dacă Evanghelia ta a devenit prea „ciuntită” ca s-o mai poți ține în mână, darămite să scrii cum se cuvine cu ea, poate e timpul să faci această călătorie înapoi, spre Evanghelia întreagă pe care Hristos a întrupat-o cu fiecare por.
</content>
</invoke>
