Gabriel Kießling și Dr. Ute Buth stau de vorbă
… sau doar foarte încet și pe la colțuri. În același timp, reclamele, filmele, serialele și clipurile scurte de pe rețelele sociale vorbesc tot timpul despre sex. Cum se descurcă copiii și tinerii cu sexualitatea care e peste tot în limbajul lor și ce atitudine pot avea față de asta părinții, specialiștii din educație, cei care conduc și bisericile? Despre asta discută Dr. Ute Buth (medic ginecolog și autoare de cărți de educație sexuală pentru copii) și Gabriel Kießling (pedagog în domeniul religiei și al lucrării din biserică). Amândoi sunt referenți de specialitate la Weißes Kreuz (Crucea Albă), o organizație creștină din Germania.
Discuția a apărut în revista Weißes Kreuz, numărul 92, „Sexualität und Sprache” (Sexualitatea și limbajul): weisses-kreuz.de (în germană).
Gabriel Kießling (GK): Acum 3 ani am predicat în fața a 230 de tineri la confirmare. Spre finalul predicii a căzut cuvântul „pornografie”. Am observat imediat cum ultima treime din sală s-a agitat și dintr-odată a avut mult de râs. Reacția m-a surprins și m-a copleșit. Cuvântul acesta părea să fi declanșat ceva. De ce reacționează tinerii așa? Pornografia nu e o temă care să lipsească din viața lor.
*Ute Buth (UB):* Pentru mine sună a o formă de iritare, pe care au acoperit-o râzând. Pornografia e o temă mare. Probabilitatea să știe ceva despre ea, poate chiar să fi avut deja contact cu ea, e destul de mare. Acum, cuvântul cade deodată în legătură cu biserica, de la care poate nici nu te aștepți să poată vorbi despre tema asta. Și asta te atinge foarte de aproape. Senzația asta de surpriză se acoperă poate cel mai ușor cu umor.
*GK:* Deci o reacție complet normală?

UB: Observ că mulți copii nu învață acasă un limbaj bun despre sexualitate. Din punctul meu de vedere, o educație sexuală bună e un stil de viață, nu o programare din calendar. Copiii sunt în avantaj dacă învață deja acasă că se poate vorbi despre sex într-un fel bun. Când părinții, de multe ori cu intenții cu adevărat bune, vor să-și ferească copiii de subiect, unii aleg, cel puțin pentru o vreme, modelul clopotului de sticlă: țin copilul cât mai mult departe de temă, până „e mai mare” și/sau până preia școala sarcina asta. Asta însă, din punctul meu de vedere, nu funcționează cu adevărat. În Germania, la școală, proiectele de educație sexuală au loc de regulă în clasa a treia sau a patra. Probabilitatea ca până atunci copiii să fi fost demult „lămuriți” din alte părți e uriașă: de alți copii în curtea școlii sau pe drumul spre școală, în timpul liber, pe internet și așa mai departe. Pentru modelul clopotului de sticlă, asta ar însemna, strict vorbind: niciun contact cu exteriorul pentru copil și să-l ții închis acasă. Nu se poate. Ceea ce arată clar și că strategia asta nu e gândită până la capăt.
Trăim într-o lume sexualizată. Nu putem împiedica informațiile să ajungă la copii. Dar putem foarte bine să punem temelii bune și să intrăm în discuție potrivit vârstei. Tăcerea despre sexualitate vorbește și ea, de altfel, un limbaj puternic și clar, dar mai degrabă distructiv: despre asta nu se vorbește! Poate că asta s-a întâmplat și cu tinerii despre care tocmai povesteai. Dar repet: susțin cu tărie ca părinții să știe cât de important e pentru copii să poată vorbi despre asta potrivit vârstei lor.
*GK:* Cum arată un limbaj potrivit vârstei în educația sexuală?
*UB:* Când țin proiecte de educație sexuală în școli primare sau seminare pentru părinți și educatori, nu folosesc cuvinte alintate. Altfel, copiii riscă să nu fie înțeleși. Cuvintele acestea pot avea înțelesuri doar din familie sau sunt atât de vagi încât, la un abuz, copilul nici nu poate spune ce s-a întâmplat. Îi încurajez pe părinți să folosească termenii corecți și, în același timp, să-și dea seama că pentru copiii mici aceștia sunt încă total abstracți. De aceea, oriunde se poate, construiesc o punte spre lumea copiilor. În cartea mea ilustrată de educație sexuală „Erklärt mir mal, wo komm ich her?” (Explicați-mi, de unde vin eu?, în germană) explic de exemplu: „Fiecare femeie are în burtă o cameră, camera numită uter. Acolo crește bebelușul. Și când vine vremea ca bebelușul să iasă, se naște prin culoarul numit vagin.” Copiii își pot imagina un culoar și o cameră și, în același timp, au învățat termenii corecți „uter” și „vagin”.
Primele informații se lipesc mult mai tare decât cele care vin după ele.
*GK:* Și cum se schimbă asta odată cu vârsta?
*UB:* Firește că adolescenții nu vor să fie tratați ca niște copii mici. La ore, mai întâi e vorba să găsim împreună cu ei un limbaj comun: ce termeni cunosc? Ce sună cu respect? Ce sună disprețuitor? Ce cuvinte folosim ca să poată participa toți la discuție? În același timp, nu știm niciodată ce temelii s-au pus acasă. Poate presupui prea multe cunoștințe. De aceea e important să numești oricum și lucrurile de bază, ca tinerii să-și poată compara jumătățile de informație cu ele și să nu ajungă în încurcătură sau să rămână în urmă cu înțelegerea.
*GK:* Descrii acum fenomenul lipsei: nu există termeni sau există doar unii ciudați. Există atunci și fenomenul excesului, când un copil de 6 ani a fost deja lămurit de părinți despre practici sexuale?
UB: Sau de filme. Sau de alți copii. La grădiniță, un copil de 5 ani îi spune prietenului lui: „Acum știu de unde vin bebelușii. Bărbatul își bagă penisul în vaginul femeii sau în gură.” Și toți se întreabă: „De unde are informația asta?” Da, există într-adevăr familii în care părinții se uită și ziua la filme porno și îi lasă pe copii să se uite cu ei, poate fără să bănuiască măcar că asta e infracțiune. Mulți părinți mai degrabă frânează și spun: „Copiii mei sunt încă prea mici” și le resping întrebările. Dar întrebările nu dispar dacă le treci sub tăcere.

Fie că e vorba de prea mult, de exemplu prin filme porno, fie de prea puțin, prin tăcere și respingere: primele informații se lipesc mult mai tare decât cele care vin după ele. Fără cunoștințe de bază bune, filmele porno sau alte informații ciudate despre sex nu pot fi încadrate și au un efect foarte puternic.
Ca să ajutăm la dezvoltarea unui limbaj bun, am creat „Sexualaufklärung: Aufgabe und Chance” (Educația sexuală: sarcină și șansă; aufgabe-und-chance.de, în germană). Părinții ar trebui să-și dea seama că nu au monopol asupra educației sexuale. De cele mai multe ori, nici ei nu au în spate o experiență bună de educație sexuală. Părinții pot fi apoi pregătiți și sprijiniți să știe când și cum să intre în discuție cu copiii lor. E important să reflecteze: ce mi-a modelat felul în care am învățat? Ce au făcut familia din care vin, credința mea, cultura din care vin cu felul în care înțeleg sexualitatea? Ce cred eu despre sex? Ce fațete sunt importante pentru mine și pe care nici nu le-am cuprins încă?
Apoi se pot gândi ce anume din ce știu vor să le transmită conștient copiilor în educația sexuală și de ce.
*GK:* Asta înseamnă: cu cât reflectez mai mult asupra mea, cu atât pot exprima mai bine, într-un fel bun, temele legate de sexualitate. O educație sexuală bună e pentru copii ca un punct de reper cu care pot compara informațiile care vin după aceea. Și când sunt derutați, știu: pot să merg la părinții mei și să-i întreb, pentru că știu că acolo e loc pentru asta. Doar pentru că părinții vorbesc, le deschid copiilor spațiul acesta.
Asta cere curaj, mai ales când îmi dau seama: aici am ratat ceva, nici nu știu ce știe fiica mea despre sex și ce crede despre asta. Noi, adulții, avem responsabilitatea să luăm inițiativa aici și să oferim acest spațiu în care se poate vorbi.

*UB:* Și pragul de a face asta prima dată nu scade odată cu vârsta copiilor. Unii se și feresc pentru că îi irită cuvintele sexuale din limbajul de zi cu zi al copiilor și al tinerilor.
*GK:* Limbajul sexualizat nu e doar expresia neștiinței, a nesiguranței și a unei educații sexuale proaste sau insuficiente din partea părinților, ci e folosit și foarte conștient ca să te delimitezi de lumea adulților. Cu cât ceva e socotit mai indecent sau mai de nespus, cu atât e folosit mai des între tineri. Și cu cât adulții vorbesc mai vehement împotriva lui, cu atât își îndeplinește mai bine funcția: n-aveți ce să ne spuneți. E lumea noastră, nu a voastră. Să-i ajuți pe tineri să poată vorbi despre sexualitate e socotit de mulți o disciplină olimpică, lăsată pe seama profesioniștilor.
*UB:* Da, dar în același timp depinde și de rolul tău. Îmi spune ceva cineva de care simt că trebuie să mă delimitez? E o diferență uriașă dacă apari ca lider de tineret sau ca tată și cât de capabil ești considerat să vorbești despre asta. Când am vorbit cu o clasă a IX-a despre efectele pornografiei, s-a întâmplat ceva foarte interesant. În pauză, unul dintre băieții „cool” a venit direct la mine și a spus: „Aș vrea să știu mai exact despre asta.” Și apoi a pus întrebări. Și se vedea cum lucra ceva în el și cum dintr-odată avea o posibilitate să încadreze altfel pornografia. În rolul de mamă, discuția asta ar fi fost mult mai grea sau, fără un limbaj comun, poate chiar imposibilă.
*GK:* Dar pe lângă rol trebuie să vină și comportamentul potrivit. Tinerii observă repede dacă le pasă de ei ca persoane sau doar de comportamentul lor. Odată stăteam în grupul de tineri și cuvântul „labagiu” cădea iar și iar ca o poreclă chipurile amuzantă unii pentru alții. Pot să-l interzic și să-l sancționez (să controlez comportamentul) sau pot să întreb: „Vi se pare că așa vă purtați cu respect unii cu alții? E pentru voi un fel bun de a vorbi unii cu alții?” (interes pentru persoană)
*UB:* Exact. Când tinerii folosesc cuvinte (sau înjurături) care îi coboară pe alții, nu e frumos. Dar dacă le spui asta într-un fel în care îi cobori pe ei, n-ai câștigat nimic. Aici mi se pare bine să întrebăm și: ce exprimăm de fapt prin limbaj?

*GK:* Absolut. Pentru că abuzurile încep întotdeauna și în limbaj. Dacă, fiind copil sau tânăr, sunt obișnuit să fiu numit „bitch” și cuvintele sexualizate de felul acesta nu mai declanșează nimic în mine, ajung pe ape periculoase. Acolo unde am fost desensibilizat prin limbaj, îmi lipsesc sistemele de avertizare pentru alte abuzuri. Tu cum vezi lucrurile?
*UB:* Da, firește. Pentru că și agresorii observă cum vorbește cineva sau cum se delimitează cineva când se folosește un limbaj dur, sexualizat. Asta e folosit conștient când se pregătește terenul pentru violența sexuală.
*GK:* Dacă părinții subestimează mai degrabă nevoia copiilor lor de a fi lămuriți și dacă limbajul arată ce stăpânește deja înăuntru, asta înseamnă: limbajul sexualizat al copilului meu arată un interes mare pentru informații despre sexualitatea adulților. Atunci știu: aici trebuie să ne apucăm de treabă.
*UB:* Un copil care nu întreabă e o cutie neagră despre care nici nu știi dacă au ajuns deja în ea teme sexuale. Poate copilul se gândește: „Asta n-o pot spune niciodată mamei și tatei! Pentru că atunci sigur vor să știe de unde știu și ar trebui să recunosc ce fac și la ce mă uit cu prietenii mei.” Iar părinții se gândesc din afară: e doar în clasa întâi, n-are încă nicio legătură cu sexul.
E atât de important să-i pregătim pe copii cu un limbaj bun. În cartea mea nouă despre pubertate și sarcină, „#Respektvoll leben: eine Sommercamp-Geschichte, mit Pubertätsguide” (Trăiește cu respect: o poveste din tabăra de vară, cu ghid despre pubertate; în germană), copiii întâlnesc în poveste, printre altele, adulți care pot vorbi despre asta. Mi-a fost important să existe modele de oameni la care poți veni cu întrebări. Din păcate, mulți copii nu trăiesc încă așa ceva acasă. Inima mea bate să câștig și mai mulți părinți pentru asta.
*GK:* Cum pot face asta ca responsabil în școală sau în biserică?
*UB:* Când le spui părinților că „trebuie” să-și lămurească copilul, se simt adesea dirijați din afară și simt că le-ai încălcat teritoriul. Atunci se poate ridica repede un zid și vine înapoi: „Nu aveți ce să-mi spuneți.” Și e adevărat. Dar când părinții înțeleg ce fac familia din care vin, credința, cultura… cu felul în care învățăm și când înțeleg cine și ce îi lămurește pe copii, aceiași părinți spun de multe ori singuri: „Oh, cred că trebuie să facem ceva. Ce pot face?” Motivația ca copiii să crească bine în domeniul acesta e urmată des de voința de a schimba ceva. Atunci au nevoie de piesele care le lipsesc ca să înceapă cu cunoștințe și cu curaj.
*GK:* Asta înseamnă: teama că sexualitatea copiilor se va dezvolta rău îi motivează adesea pe părinți. Dar e o emoție negativă. Cele pozitive au un efect mult mai puternic. Mai ales pentru biserică, dar și pentru familii, îmi doresc mult mai puține avertismente despre posibilele greșeli și mult mai multă promovare și entuziasm pentru ideea genială a lui Dumnezeu despre sexualitate. Ar trebui să vorbim mult mai mult despre frumusețea sexualității decât despre pericolele ei. Atunci părinții ar putea fi tot mai motivați să pregătească sexualitatea copilului lor, ca pe o grădină, într-un fel bun. Atunci există șansa ca la 30 de ani copilul meu să nu trebuiască să vină la tine la consiliere.
Dr. Ute Buth este consilieră de specialitate și referentă la Weißes Kreuz, medic ginecolog, consilier sexual certificat de DGfS (Societatea Germană pentru Cercetarea Sexualității) și mamă a doi copii adulți. Autoarea, printre altele, a cărții „Erklärt mir mal, wo komm ich her?” predă proiecte de educație sexuală în diferite tipuri de școli.
