Sunt mamă de copii aflați în trei etape de viață foarte diferite: fiul meu cel mic e la școala primară, fiica mea e la gimnaziu, iar fiul meu cel mare e la liceu. În plus, am predat atât la grădiniță, cât și la școala primară, la gimnaziu și la liceu.
După ce am fost la trei zile ale porților deschise, nu mă pot opri să mă gândesc cât de multe se așteaptă astăzi de la profesori și de la părinți. Cea mai mare schimbare pentru profesori este că se așteaptă de la ei să comunice cu noi, părinții.
Iar de la mine, ca părinte, se așteaptă să țin evidența tuturor lucrurilor: mementouri prin aplicații, mesaje pe grup, postări pe site-urile clasei și ale școlii, e-mailuri, buletine informative, calendare, liste de înscriere și, pe deasupra, încă o aplicație sau un site ca să urmăresc notele copiilor mei. Ar trebui să am toate acestea sub control pentru toți cei trei copii ai mei, cu profesori și antrenori diferiți.
Stai puțin. De ce, de fapt? Doar nu sunt eu în clasa întâi, a șaptea sau a zecea! Uneori însă exact așa mă simt.
O întrebare esențială pe care mi-o pun mereu, atât ca profesoară, cât și ca părinte, este: Cine face de fapt munca aici? Cine se simte responsabil?
Chiar mă îngrijorează gândul că, prin efortul nostru bine intenționat de a-i ajuta pe copii și de a ști totul, s-ar putea mai degrabă să le facem rău.
Ce-ar fi dacă, prin mementourile noastre zilnice despre testele care urmează, prin insistența noastră să-și termine temele și prin verificarea continuă a notelor, de fapt le transmitem că nu credem că se descurcă singuri? Poate că așa le spunem că fără ajutorul nostru nu își pot aminti, nu pot duce ceva la capăt sau nu se pot concentra? Credem că nu se descurcă singuri? Oare acesta să fie motivul pentru care atât de mulți copii și adolescenți o duc greu? Nu vrem să eșueze, să intre în bucluc, să nu poată participa, așa că intervenim.
Profesorii și părinții au un scop comun:
Vrem să întărim încrederea în sine, înțelegerea și abilitățile copiilor și adolescenților, ca în lumea aceasta mare nu doar să supraviețuiască, ci să și înflorească.
Dar partea cea mai grea este că, la un moment dat, se vor descurca fără noi. Asta nu ne place. Dar aceasta este sarcina noastră. Pentru că nu vom fi aici pentru totdeauna.
Unii dintre voi s-ar putea gândi: „Eu oricum mă implic puțin, deci nu e vorba de mine.” Poate că sunteți mai degrabă genul „ori înoți, ori te îneci”. Dar nu spun că copiii și adolescenții nu au nevoie de ajutor. Au nevoie, dar ideal ar fi ca, pe măsură ce cresc, să primească mai puțin ajutor și în alt fel.
Ca mamă și profesoară am învățat următorul lucru: Ce preiau eu ca responsabilitate a mea e adesea greu să le dau înapoi copiilor.
De aceea, sunt trei întrebări pe care le pun copiilor mei în fiecare zi după școală:
- Ce ai în plan astăzi?
- Cum vrei să faci asta?
- Ai nevoie de ceva?
O să observi că aceste întrebări arată că munca e a lor, nu a mea. Dar sunt și disponibilă și interesată.
Pentru copilul meu de la școala primară, asta arată așa:
- Îi pregătesc o cutie cu toate materialele de care are nevoie în mod obișnuit pentru teme.
- Găsim un loc bun de lucru, de cele mai multe ori la masa din bucătărie, și un loc confortabil pentru citit.
- Împărțim sarcinile mari în pași mai mici și ușor de gestionat.
- Îl las să decidă în ce ordine face sarcinile mai mici.
- Observ când e frustrat și îl încurajez să ceară ajutor sau să ia o pauză, înainte să încerce din nou.
- Exersăm prin jocuri de rol cum vorbești cu un profesor sau cu un alt copil la școală și cum reacționezi la diferite răspunsuri. Curajul se sărbătorește!
Pentru copilul meu de la gimnaziu, asta arată așa:
- Îl încurajez să spună din timp când are nevoie de ceva special pentru un proiect, de preferat nu în dimineața în care trebuie să fie gata!
- Știu că în unele zile preferă să lucreze lângă mine, iar în alte zile are nevoie de un birou sau de un loc liniștit doar pentru el.
- Îl ajut să găsească un sistem care să-l ajute să țină evidența tuturor termenelor și sarcinilor zilnice, fie că e o agendă scrisă de mână, una digitală pe telefon, un calendar pe o tablă albă în cameră sau o combinație a acestora.
- La fel: are nevoie de un dosar separat pentru fiecare materie sau îi ajunge un singur dosar, în care are la îndemână tot ce îi trebuie pentru ziua sau săptămâna respectivă?
- Îl las să decidă dacă are nevoie mai întâi de o pauză înainte să se apuce de teme sau dacă preferă să facă totul deodată, ca să aibă liber restul zilei.
- Stabilește dinainte de câte ori ești dispus să-i aduci la școală lucrurile uitate.
- Îl încurajez să le scrie un e-mail profesorilor și antrenorilor sau să vorbească personal cu ei când are îngrijorări sau întrebări. Ajută jocurile de rol sau să ne gândim împreună ce ar putea spune.
Pentru copilul meu de la liceu, asta arată așa:
- Reluăm și rafinăm ce a funcționat în anii trecuți și vedem dacă se mai potrivește sau trebuie adaptat.
- Îmi fac propriile treburi lângă el, fără să spun nimic, doar sunt acolo.
- Vorbesc cu el despre ce am eu în plan, cum mă simt în legătură cu asta, cum o să mă apuc de lucru, de ce am nevoie, ce greșeli am făcut și ce reușite am sărbătorit.
- Trec tot mai mult într-un rol de consilier și aștept până mi se cere părerea sau gândurile, chiar dacă e greu să las din mână și să văd ce se întâmplă.
Haideți să-i întărim și să-i încurajăm pe copiii și adolescenții noștri, în loc să-i copleșim sau să le dăm impresia că trebuie să facă performanță. Sigur ați auzit de „mame-tigru” sau de „părinți-elicopter”. Dar ați auzit vreodată de „părinți-buldozer”? Acest termen e folosit de profesori universitari și de angajatori ca să descrie un nou tip de părinți, care vin la orele de consultații ca să discute notele copilului lor, deja adult, sau care îl însoțesc la interviurile de angajare ca să negocieze salariul și concediul. Dar acesta nu e scopul nostru. Aceasta nu e o educație gândită pe termen lung.
Un citat minunat al lui Thomas Johnson rezumă ce cred eu că este sarcina noastră:
„Pregătește copilul pentru drum, nu drumul pentru copil.”
Acest articol a fost scris de Cara Martens și publicat pentru prima dată de Parent Cue (în engleză). Versiunea germană: Esther Penner. Versiunea în limba română: Pulse.
