KH: Tobi Schöll, ești pastor de tineret la Christus-Treff, în Berlin. Care sunt sarcinile tale și unde îi întâlnești pe tineri?
TS: De 15 ani lucrez, fără întrerupere, ca angajat cu copii și tineri. În Berlin din 2012. Acolo răspund de mai multe grupuri, în care întâlnesc regulat copii, adolescenți și tineri adulți între 5 și 30 de ani.
KH: Interesant! Ai în spate 15 ani ca angajat. Ce ai spune că ai învățat în acești 15 ani, mai ales despre publicul truestory, adolescenții de 14-17 ani? Poate și despre ce s-a schimbat în cultura tinerilor.
Între lupta pentru dreptate și copleșire totală
TS: Sigur, există câțiva „piloni” de bază. Angajamentul a scăzut, dar asta văd și la cei mai în vârstă. Ce văd însă ca absolut nou, odată cu generația „Fridays for Future”, este tema dreptății, de exemplu în legătură cu antirasismul, discriminarea și clima. Cel puțin la cei din mediile cu educație medie și superioară, e cu adevărat o temă de vârf.
La alții văd însă și ceva ca o fugă de confruntarea cu realitatea, mai ales în consumul de iarbă. Par să fie unii care merg la proteste, vor să schimbe ceva și au și voința pentru asta. Și apoi sunt cei care se simt mai degrabă copleșiți de lume și de multele opțiuni și sunt atât de striviți încât mai pot doar să reacționeze, dar nu să acționeze. Acestea sunt două extreme pe care le observ. Sigur, nu există doar extremele, dar sentimentul acesta de „a fi strivit” mi se pare o diferență uriașă față de tinerețea mea. Tinerii de azi au provocări pe care noi, ca tineri, nu le aveam deloc. Pe drumul meu era clar: după bacalaureat urma armata sau serviciul civil, și acolo mai aveam timp să mă gândesc.
Azi, tinerii își iau bacalaureatul la 17 ani și stau în fața provocării uriașe de a ști până atunci ce vor. Dar foarte puțini știu. Încep să studieze „ceva”, renunță după două semestre și se apucă totuși de altceva. Trebuie să intre în viață altfel și mai repede decât a trebuit eu. Și apoi a venit și experiența pandemiei. Generația aceasta e prima care a trebuit s-o trăiască în forma aceasta. Nu există modele. Chiar dacă există opțiuni ca un an de voluntariat, trebuie să inventeze ei înșiși multe lucruri noi. Și aici sunt unii care își urmează drumul cu hotărâre. De obicei cei care au sprijin în jurul lor și multă putere proprie. Dar alții plutesc mult timp de colo-colo. Asta se vede apoi și în rezistență și într-un simț al responsabilității mai puțin dezvoltat. Chiar și la cei care au crescut într-un mediu creștin, văd capacitatea de a purta și de a vrea să-și asume responsabilitate (spirituală) mult mai redusă.
Dor neîmplinit: relații de durată
Ce mai văd e că le e mai greu să trăiască relații cu adevărat de durată. Impresia mea e că identitatea lor e mai nesigură decât am văzut la toate generațiile de dinainte. Nu atât identitatea de gen, ci cu adevărat întrebările: „Cine sunt eu?”, „Ce cred că pot face?”, „Ce cred că îmi poate oferi viața?”. Și asta vine, după mine, și din faptul că au puține modele care să trăiască autentic aceste valori numite adesea „conservatoare”. Aproape că nu mai văd căsnicii care țin. N-au fost niciodată la o nuntă de aur sau ceva de felul acesta. Văd modele care sărbătoresc, practic, parteneri schimbați și lipsa de angajament, dar totuși au un dor mare după fidelitate, după relații de durată, după profunzime și „deep talk”.
Și în același timp le e greu să le trăiască, pentru că i-ar face vulnerabili, iar de multe ori lipsește curajul și uneori și cadrul sigur.
Nesiguranța aceasta mi se pare cu adevărat cu totul diferită față de acum zece ani. Dar de multe ori iese la iveală abia în discuții. Pe dinafară, de obicei nu observi.
KH: Îți amintești când ai observat prima dată: aici s-a schimbat ceva? Sau: acum tema dreptății climatice sau întrebarea identității a devenit substanțial altfel? Cum observi astfel de lucruri?
TS: În Berlin, evident, totul e mai prezent decât în alte locuri. „Fridays for Future” e pur și simplu uriaș. Școlile sunt atunci aproape goale, fie că e voie, fie că nu. Scena de stânga e foarte puternică, iar tinerii „mei” au convingeri foarte „de stânga”. Repede a fost clar că temele acestea sunt importante pentru ei, pentru că, de exemplu, poartă hanorace antifa și participă mereu la proteste împotriva extremei drepte. În lucrarea mea cu tinerii de dinainte, în Marburg, era altfel. Și acolo tinerii erau mai degrabă „puțin la stânga centrului”, dar totul era mult mai domol.

În privința nesiguranței, mi-am dat seama abia într-o discuție foarte sinceră despre relații cu un tânăr din jurul meu. Mi-a povestit că nu cunoaște pe nimeni din tot cercul lui de prieteni care să îndrăznească cu adevărat să intre într-o relație serioasă, de frica rănilor și a experiențelor negative de dinainte și din lipsa modelelor. M-a dat pe spate să aud asta atât de clar, pentru că e un tip „super cool”.
Orașul mare sau satul face diferența
KH: Deci multe lucruri le înțelegi în discuțiile personale. Dar cum faci când ești undeva ca evanghelist? Atunci nu-i cunoști pe tinerii de acolo. Cum afli care sunt temele lor sau cum gândesc?
TS: Sincer, am mereu în minte „doar” tinerii pe care îi cunosc și trag concluzii despre ceilalți. Există teme care frământă această generație în etapa aceasta de viață. Unele le-am pomenit deja: încredere, relații, identitate, dreptate. Sigur, exemplele concrete diferă de la caz la caz.
Mă uit apoi la condițiile exterioare: tinerii trăiesc la sat sau în orașul mare? Vin mai degrabă elevi de liceu teoretic sau tineri de la școli profesionale? Au crescut mai degrabă într-un mediu creștin sau sunt într-un context ateu? Asta face cu siguranță o mare diferență. Dacă ești, de exemplu, într-un sat cu tradiție catolică din Bavaria sau în Brandenburg, unde cei mai mulți nu au legătură cu biserica, apar întrebări culturale. Și ele influențează felul în care vestești. Se gândesc tinerii oricum la Dumnezeu sau e o idee complet nouă?
Aici, în Alt-Treptow, unde pot merge pe un drum lung cu tinerii, nu afirm, de exemplu, „Isus există și te iubește!”, ci deschid mai întâi semnele de întrebare. Spun: „Asta și asta trăiesc eu. Eu văd așa, dar voi trebuie să hotărâți singuri. Părinții voștri poate gândesc altfel. Acum mă cunoașteți. Eu gândesc așa.” E un proces mai deschis decât dacă întrebarea despre Dumnezeu ar fi deja lămurită de principiu.
KH: E o șansă uriașă, mai ales acolo unde locuiești, că poți merge pe drumuri lungi cu tinerii și să-i cunoști intens. Ai uneori senzația că ești prea bătrân sau că prăpastia e prea mare? Ce te ajută să-i înțelegi pe tinerii aceștia, mai ales la temele care s-au schimbat? Ce te ajută să rămâi aproape?
„Eu nu simt asta.”
TS: Da, mi-am pus întrebarea asta de multe ori, am și 40 de ani! Dar, pe de o parte, am văzut în lucrarea cu tinerii oameni și mai în vârstă decât mine. Ei nu aveau rolul „animatorului”, ci erau mai degrabă părinți spirituali. Odată cu vârsta a venit și o altă autoritate. Rolul meu îl simt acum ca fiind „la mijloc”, rolul se schimbă.
Și observ: uneori chiar nu-i înțeleg. Sigur, pot pricepe ce îmi povestesc. Dar nu simt asta. Nu ajung acolo. Cred că nu trebuie să mă prefac că aș face cu adevărat parte din lumea lor. N-ar avea niciun sens. Dar nici nu am senzația că se așteaptă la asta de la mine. Nici nu vor să fiu acum acolo unde sunt ei. Se bucură că e cineva care stă cu totul în altă parte.

Adolescenții se bucură că e cineva care stă cu totul în altă parte în viață.
Dar am senzația că pot vorbi foarte mult în nesiguranțele lor din siguranța interioară pe care am câștigat-o prin Isus de-a lungul anilor.
Pentru asta nu trebuie să fi simțit ce au trăit ei.
De exemplu, când au o mamă care acum e bărbat. Și acum persoana trebuie să-i spună mamei „tată”. Asta nu trebuie să pot simți. Dar întrebarea identității am avut-o și eu, când aveam 16 ani. Cine sunt eu? Iar răspunsul lui Isus e același pentru persoana aceasta, chiar dacă crește în cu totul alte situații. Sigur, încerc să ascult, să înțeleg și să pricep, dar observ și că pot să sufăr sau să mă bucur împreună cu ei. Dar sunt pur și simplu alte lumi.
Chemare, păcat, identitate, dreptate
KH: Ce înveți din nou despre Evanghelie cu această generație și pentru această generație? Cum putem găsi pentru truestory răspunsuri la întrebarea: „Ce e aici vestea bună? Ce aspect al veștii bune e acum potrivit?”
TS: Eu cred că sunt patru aspecte foarte puternice. Unul e întrebarea chemării. Mai ales când sunt la sfârșitul școlii. Atunci totul e deschis și nesigur. Se întreabă: „Există măcar un loc pentru mine? Și dacă da, unde e?” Sunt atâtea posibilități atrăgătoare și totul strălucește. Cel puțin pe social media, dar ei înșiși poate n-au niciun plan.
Și apoi să le poți spune:
„Există cineva care are o idee pentru viața ta. Cineva care te cunoaște și căruia te poți încredința, ca să descoperi împreună cu El ideile Lui pentru viața ta. Și prin asta nu devii o marionetă sau o păpușă, e clar. Nu ești lipsit de însemnătate.”
Mai devreme am vorbit mai degrabă despre lipsurile acestei generații. Dar cred că pot și foarte multe. De exemplu, stau foarte ferm în spatele a ceea ce simt și cum exprimă lucrurile, a ceea ce realizează sau a felului în care stau în fața camerei. Sunt foarte multe lucruri pe care le fac cu adevărat bine și le pot excelent. Și asta putem întări și susține. În același timp, stau adesea în tensiunea dintre „Eu sunt cel mai tare.” și, pe de altă parte, când se compară, observă: „Oh, dar nu sunt chiar așa de grozav. Sunt atâția care mă depășesc sau sunt mai buni și mai tari.”
Și apoi să poți spune:
„Exact! Și tensiunea aceasta e adevărată. Ești făcut minunat. Dar nu, așa cum ești acum, nici pe departe nu e totul grozav.”

Asta face și legătura cu al doilea punct: păcat, har, a fi om. Cuvântul nici nu mai e prezent în generația aceasta. Nu văd nici „conștiința păcatului” și nici întrebarea „Poate sunt eu greșit?” Întrebarea lui Martin Luther are cu adevărat 500 de ani pentru ei. „Nu avem nevoie de Dumnezeu, pentru că nu suntem greșiți.” Poate observă că fac lucruri greșite, de exemplu la școală. Dar atunci vina e pusă mai degrabă pe profesori decât pe ei, chiar și de mulți părinți. Mi se pare important să vorbesc aici: „Nu. Sunt lucruri în esența ta pentru care te poți așeza ca «lut» pe roata olarului și să te lași modelat de Dumnezeu.” Și asta e Evanghelie, dar are nevoie de mai multă muncă de comunicare. Dar cred că trebuie să audă și asta, altfel apare o imagine umflată despre ei înșiși. O imagine prea mare, care n-are de-a face cu ce sunt ei de fapt.
KH: Poate să aibă asta chiar ceva eliberator, pentru că nu poți ține pasul cu pretenția care stă în „Ești grozav”? Și acum învăț: „Pot avea și părți care sunt altfel. Și nu pentru că nu reușesc, ci pentru că a fi om e într-o anumită măsură și așa.”
TS: Da, cred cu totul. Mai ales pentru că alergi mereu după imaginea ta de pe social media. Și observi că nu ești deloc cum te prezinți acolo. Asta le e clar tuturor. Și știu asta și despre imaginile celorlalți. Și totuși imaginile fac ceva cu tine și încerci să te întinzi după ele. Și atunci să spui: „Nu trebuie, nici nu ești așa, nici nu trebuie să fii.” Cu asta mă lupt și eu. Și atunci intră harul în joc. Dar ca să trăiesc harul, trebuie să știu că am nevoie de har. Aici trebuie să mergi cu ei pe ocolite, pentru că nu e prima lor temă. De fapt e cu totul tema lor, dar nu conștient.
Și al treilea e tema identității. Cine sunt eu? Cine îmi spune asta? Pentru că ei trebuie să stabilească totul singuri. Multe lucruri sunt deschise ca niciodată, iar ei trebuie să afle singuri cine sunt. Și la mulți durează foarte, foarte mult. Fie îndrăznesc foarte devreme să bată un țăruș, de exemplu cu un „coming out” (unii poate și prea devreme), fie la unii durează până la 30 de ani sau și mai mult. Într-un fel, era așa și înainte. Dar procesul acesta îl simt acum mai greu, pentru că mult mai multe opțiuni sunt legitime, în toate privințele.
Întrebarea identității a devenit o temă permanentă. Aici putem spune ceva din partea lui Dumnezeu și să le amintim: ești copilul iubit al lui Dumnezeu, ești cunoscut.
Și ultimul este tema dreptății. A devenit atât de relevantă și înainte avea foarte puțin loc în vestirea evanghelistică. Să spui adică: „Dumnezeu e cel care va restaura totul.” Puțin putem și trebuie, poate, să ne coborâm și din ideea aceasta că facem totul noi, că noi suntem cei care vor salva în final clima. Nu vom fi noi, dar în același timp sperăm și avem încredere că Dumnezeu va face totul bine la final. Dar în același timp e legat și de aspectul chemării: „Dar tu ai o parte imensă în asta și poți schimba ceva.”

Încerc tot mai mult să trasez o „linie a Împărăției lui Dumnezeu” și să ajut să ne așezăm într-un context istoric. Sigur, trăim aici și acum, iar acum e foc. Asta stimulează și potențialul sau eliberează potențial, sau îi strivește pe oameni în pasivitate. Atunci ajută să spui:
„Suntem în istorie. Și istoria aceasta a început cu mult înainte de noi și se va termina după noi. Dar în spatele ei e cineva care o scrie împreună cu noi. Pe tine nu stă toată povara responsabilității. Dar nici pasivitatea nu merge. Și pentru asta va exista la final și o «judecată». Judecata face parte din Evanghelie, e o veste bună. Pentru că are de-a face cu dreptatea: demnitatea e restaurată acolo unde demnitatea mea a fost atinsă. Și în același timp îmi devine clar cine sunt eu ca făptaș și că tema «judecății» mă provoacă și pe mine. Nu va fi ușor să treci prin ea. Și atunci vine întrebarea: cine stă de partea ta în procesul acesta? Există cineva de la care ai auzit totuși că ești iubit și primit, și cum te raportezi la acest cineva?”
Să-L ancorez azi, în tema dreptății, pe acest Dumnezeu ca judecător, care înainte era zugrăvit foarte negativ, mi se pare super interesant. Și astfel cele patru teme sunt, desigur, legate între ele.
KH: Îți mulțumesc mult!
</content>
</invoke>
