Despre ce e vorba?
„Ce s-a întâmplat, încât sănătatea mintală a Generației Z s-a înrăutățit drastic, la nivel global, începând cam din 2012?”
Jonathan Haidt, un renumit profesor de psihologie socială din New York, caută răspunsul la această întrebare în bestsellerul „O generație în pericol” (în original: „The Anxious Generation”; numerele de pagină din acest articol se referă la ediția germană, „Generation Angst”).
„Nu este vorba doar despre smartphone-uri și rețele sociale, ci despre o transformare istorică și fără precedent a copilăriei umane.” (p. 27)
În carte, Haidt evaluează încercările de a explica înrăutățirea sănătății mintale a copiilor și adolescenților și își întemeiază cercetarea pe diverse metastudii și pe psihologia, respectiv biologia dezvoltării.
Într-o singură frază
Trecerea de la o copilărie bazată pe joacă la una bazată pe smartphone împiedică, potrivit lui Jonathan Haidt, dezvoltarea sănătoasă a celor care cresc, duce la o generație anxioasă și determină creșterea numărului de boli psihice în Generația Z.
Cele mai interesante cifre
40 de ore pe săptămână: atât petrece în prezent un adolescent pe smartphone, practic cât un job cu normă întreagă. Și cam la fiecare 5 minute vine o notificare de la o aplicație de comunicare. Dacă le iei în calcul pe toate aplicațiile, vine o notificare care îți rupe atenția în fiecare minut. (p. 163)
Recablarea copilăriei
În marșul triumfal al internetului portabil de bandă largă, mai ales sub forma smartphone-urilor, Haidt vede o „recablare a copilăriei” (p. 63): o mutare a copilăriei din lumea fizică în cea digitală.
Această dinamică a fost întărită de un „safetyism” (o nevoie exagerată de siguranță) în societate: în lumea fizică, copiii au fost supraprotejați, ca să fie feriți de tot felul de riscuri. Urmarea a fost răul, nu protecția. Și-au pierdut libertatea și posibilitățile de a se dezvolta prin joaca riscantă în lumea reală, pentru că au nevoie de joacă liberă, cu riscul de a se lovi, ca să învețe să nu se lovească (p. 70-71). Viața lor s-a mutat tot mai mult în lumea digitală, unde, paradoxal, au rămas subprotejați și au fost expuși unor conținuturi nepotrivite pentru vârsta lor (p. 90).
Problema lumii digitale este că funcționează cu totul altfel decât lumea fizică: interacțiunile au loc asincron, nu sincron (cu excepția apelurilor video), și sunt dezîntrupate, nu întrupate. Spre deosebire de lumea fizică, apartenența la un grup se poate obține repede și cere o investiție personală mică; în plus, comunicarea are loc tot mai mult cu mulți, nu cu câte o singură persoană (p. 21). Dar creierul copilului nu doar că are nevoie, pentru dezvoltarea lui, de interacțiune reală, fizică și socială, ci și o așteaptă. Astfel, trecerea de la o copilărie bazată pe joacă la una bazată pe smartphone a dus la o generație care a crescut fundamental altfel decât toate generațiile dinaintea ei.
Modul de apărare în locul modului de explorare
În loc să treacă prin lume, în mod obișnuit, în „modul de explorare”, care vede interacțiunea cu lumea ca pe o ocazie de a învăța și îi lasă să dezvolte o „antifragilitate” (o tărie formată prin căderi repetate) (p. 98 și urm.), tot mai mulți copii își petrec viața într-un „mod de apărare”. În acest mod, lumea reală este percepută ca un pericol, iar fricile existente, unele din copilărie, se amplifică. În loc să învețe strategii de protecție și de a face față prin alternarea sănătoasă a modului de explorare cu modul de apărare, mulți fug în lumea digitală.
„E ca și cum le-am da copiilor noștri mici tablete cu filme despre mers, dar filmele acestea sunt atât de captivante, încât copiii nu își fac niciodată timp și nu se străduiesc să învețe de fapt să meargă.” (p. 73)
Lumea digitală ca blocaj al experiențelor
Pentru că lipsesc riscurile fizice, în spațiul digital domnește iluzia că nu poți fi rănit. Astfel, smartphone-urile nu blochează doar experiențele din lumea reală. Ele deschid și ușa unor răni subtile, adesea de durată, pe care le poate produce consumul excesiv de conținut puternic emoțional, combinat cu un control al impulsurilor care nu e încă pe deplin format. Rezultatul se vede în numeroase studii despre creșterea drastică a bolilor psihice și a riscului de sinucidere.
Băieții și fetele sunt expuși în mod diferit
Interesant este că băieții și fetele reacționează foarte diferit. Fetele suferă de obicei mai mult din cauza unei copilării bazate pe smartphone, pentru că petrec în medie mai mult timp pe rețelele sociale, unde se confruntă cu comparații sociale vizuale și cu perfecționismul, preiau tot mai des emoțiile și tulburările altor fete și trăiesc agresivitate relațională, dar și hărțuire sexuală (p. 194-212). Băieții, în schimb, petrec mai mult timp cu jocurile video și cu pornografia. Își mută tot mai mult satisfacerea nevoilor în lumea digitală și astfel se înstrăinează tot mai mult de lumea fizică. Dar și ei suferă tot mai des de boli psihice.
Viața bazată pe smartphone duce la o tocire spirituală
Interesant este că Haidt, ateu declarat, cere nu doar o limitare mai puternică a lumii digitale, ci și mai multă spiritualitate trăită, un fel de antidot pentru problemele pe care le observă. El descrie cum suferă spiritualitatea într-o copilărie bazată pe smartphone. Dar acolo unde oamenii trăiesc o comunitate întrupată, care dă sens, care le permite să gândească dincolo de individ și în care pot experimenta sfințenia și venerația (în acest capitol, el folosește un vocabular puternic creștin), aspectele negative ale unei copilării bazate pe smartphone pot fi compensate (p. 249-272).
„Viața bazată pe smartphone produce o degradare spirituală, nu doar la cei care cresc, ci la noi toți.” (p. 249)
De la cunoaștere la acțiune
În ultima parte a cărții, Jonathan Haidt vorbește despre responsabilitatea întregii societăți (cap. 9), a guvernelor și a companiilor de tehnologie (cap. 10), a școlilor (cap. 11) și a părinților (cap. 12).
Ce înseamnă aceste observații pentru practică
Preventiv
- Întâlniri de grup fără smartphone: Pentru „funcționarea” internă, lucrarea cu copiii și tinerii poate începe încă de la copiii mici să organizeze grupuri (pe cât posibil) fără smartphone, ca această dinamică să devină normală pentru copii. Pe de o parte, așa ei trăiesc momente bazate pe joacă într-o cultură bazată pe smartphone; pe de altă parte, în cazul ideal, devine o dinamică ce se păstrează și la vârsta adolescenței. Totuși, asta poate funcționa doar dacă și voluntarii respectă aceleași reguli și le sunt astfel modele.
- Biserica drept „playborhood”: Haidt descrie cum, în trecut, copiii, în loc să navigheze pe internet, se jucau în cartier cu alți copii. Dar pentru că zonele din America nu mai sunt amenajate de obicei prietenos cu copiii, el face apel la crearea așa-numitelor „playborhoods” (joc de cuvinte în engleză, din „play”, a se juca, și „neighborhood”, cartier). Locuri, de exemplu grădini private, unde copiii se pot juca liber, fără intervenția adulților, dar sunt totodată supravegheați de câțiva adulți, ca să-i liniștească pe părinții altor copii și să intervină în caz de urgență. Bisericile pot fi ideale pentru asta. Adesea au deja spațiile și resursele materiale ca să le permită copiilor să-și consume energia și să se joace împreună. Așa poate avea loc un fel de lucrare deschisă cu copiii și tinerii, care poate trece apoi, de exemplu, în activități de grup planificate.
- Părinții fac înțelegeri comune: Haidt descrie folosirea smartphone-urilor ca pe o problemă de acțiune colectivă. O problemă care poate fi rezolvată doar dacă se acționează împreună. Dacă o fac doar câțiva, copiii suferă și devin marginalizați social. Aici, lucrarea cu copiii și tinerii are ocazia de a-i informa pe părinți despre dinamica unei copilării bazate pe smartphone și de a ajunge la o înțelegere colectivă: de la ce vârstă le permit copiilor smartphone-uri (cu acces la internet). Astfel nu mai sunt doar câțiva copii, ci grupuri întregi și cercuri de prieteni, așa încât (în cazul ideal) nimeni să nu se simtă marginalizat social. În același timp, asta îi dă bisericii șansa de a acționa contracultural într-un mod sănătos și de a atrage oamenii și prin asta.
Proactiv
Aplicarea proactivă se referă mai ales la adolescenți (dar și la copii) care au trecut deja printr-o copilărie bazată pe smartphone și au trăit-o, ceea ce va face o aplicare reușită mult mai dificilă.
- Activitate sincronă și întrupată: În timp ce în lumea online are loc mai ales comunicare asincronă și dezîntrupată, grupurile pot contracara asta planificând conștient interacțiuni sincrone și întrupate, care creează comunitate și sens. De exemplu, jocuri care îi implică pe tineri și fizic, cu mișcări uneori sincrone, sau, mai ales la copiii mai mici, cântece cu mișcări.
- Ocazii de discuție și reflecție: Totodată se pot crea ocazii de discuție care, pe de o parte, reflectă observațiile lui Haidt și includ experiența tinerilor, ca să găsească împreună cu ei moduri sănătoase de raportare. Pe lângă asta, ele permit reflecția asupra masei de conținut pe care tinerii o absorb prin „doom-scrolling”, în loc ca aceasta să fie pompată în ei fără ecou și fără spirit critic și să le facă rău.
- Angajament comun: În cele din urmă, cu copiii și tinerii care au trăit deja o copilărie bazată pe smartphone se poate încheia un fel de „community covenant” (în română: angajament comun asumat), în care toți (inclusiv voluntarii!) semnează că renunță să folosească telefonul măcar pe durata întâlnirii de grup, dacă acesta nu este integrat în mod conștient în program.
Versiunea în limba română: octombrie 2026
