Recent, ceva mi-a amintit de cartea populară „Profețiile de la Celestine”, din 1993 (își mai amintește cineva de ea?). „Profețiile de la Celestine” este un roman care discută idei înrădăcinate în spiritualitatea New Age. Cartea s-a vândut în 20 de milioane de exemplare și a dat naștere practic unei religii proprii, asemănătoare unui cult, cu grupuri care apăreau în toată țara ca să studieze învățăturile ei și să le aplice în viață.

Am descoperit cartea asta când tocmai terminasem liceul și am fost încântată de ea. Învățăturile ei erau incitante („Pentru orice coincidență aparentă există un motiv!”) și oferea idei interesante despre spiritualitate, care minții mele tinere îi păreau pe deplin plauzibile. Nu mă puteam opri să vorbesc despre ea. Le-am povestit tuturor prietenilor mei. Am început să fiu atentă la felul în care cele nouă învățături ale cărții îmi influențau viața. Dintr-odată, aveam sentimentul că viața mea are mai mult sens.

Problema? Eram „creștină”, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte că aceste idei New Age ar fi trebuit respinse pe loc, pe baza credinței pe care pretindeam că o am.

Credința mea era atât de superficială, încât prima filozofie incitantă pe care am întâlnit-o după liceu m-a dat pe spate, fără să bănuiesc măcar că era în contradicție cu tot ce învățasem.

Când mi-am amintit întâmplător de această carte săptămâna trecută, m-am întrebat cum am putut ajunge la o credință atât de superficială, deși mersesem 18 ani la biserică și crescusem într-o familie care Îl iubea profund pe Isus.

O credință împrumutată

În familia mea, credința semăna cu un „joc paralel” spiritual. Jocul paralel e etapa în care copiii mici se bucură să fie în preajma altor copii, dar încă nu interacționează cu adevărat între ei. Se joacă unul lângă altul cu cuburi, dar nu găsesc o cale să se joace împreună.

Membrii familiei mele citeau fiecare singur din Biblie, mergeau la biserică în fiecare săptămână, făceau parte din lanțuri de rugăciune și își aminteau smerit unii altora că planurile se vor împlini doar „dacă vrea Dumnezeu”. Acestea erau cuburile spirituale cu care se jucau lângă mine.

Între timp, eu mergeam la biserică, mă interesa măcar puțin ce auzeam, eram convinsă că, dacă aș muri, aș fi mântuită, mă rugam din când în când singură, mergeam în tabere, participam la serile de tineret și îi spuneam oricui mă întreba că sunt creștină. Acestea erau cuburile spirituale cu care mă jucam eu lângă ei.

Dar nu ne-am jucat niciodată împreună, spiritual vorbind. Fără această implicare mai profundă, credința mea a rămas pur și simplu superficială și se baza pe a trăi ceea ce făceau ceilalți din jurul meu.

Am plecat de acasă cu o credință complet împrumutată.

Nu o făcusem niciodată a mea, dar nu pentru că aș fi respins-o în vreun fel.

Mulți părinți sunt zguduiți când copiii lor resping creștinismul în adolescență. Eu aș spune că mulți alți părinți se leagănă într-o siguranță falsă când copiii lor lasă impresia că urmează credința până pleacă de acasă. Această credință adesea nu e mult mai mult decât o credință împrumutată, care se va frânge în curând.

Să nu te înșeli: o credință împrumutată care pleacă de acasă poate fi la fel de periculoasă ca o credință frântă.

Rezultatul e adesea același, doar că se vede mai târziu.

Când am început acest articol, voiam să-l intitulez „10 semne că copiii tăi doar îți împrumută credința”. Dar, când m-am gândit la semnele pe care le puteam recunoaște privind înapoi la propria experiență, mi-am dat seama că toate se reduc la o singură trăsătură. Iat-o:

Cel mai important semn că copiii tăi doar îți împrumută credința este că rareori sau niciodată nu pun întrebări.

De ce nu pun întrebări?

  • Poate că sunt doar atât de dezinteresați încât să nu pună întrebări, dar nu atât de dezinteresați încât să respingă cu totul creștinismul. Îți împrumută credința pur și simplu pentru o vreme, pentru că asta li se oferă la bufet.
  • Poate că încă nu-și dau seama cât de importantă e credința creștină pentru viața lor. O văd doar ca pe încă o materie pe care o învață, ca matematica. Îți împrumută credința doar pentru o vreme, pentru că nu o consideră destul de importantă ca să se gândească mai profund la ea.
  • Poate că încă nu au avut destul de-a face cu idei necreștine. Credința lor nu e pusă la încercare ca să-i pregătească pentru lumea adulților. Provoacă-i. Dacă n-o faci tu, o vor face în curând oamenii care nu sunt credincioși. Îți vor împrumuta credința doar pentru o vreme, pentru că nu văd niciun motiv să n-o facă.
  • Poate că le e teamă sau nu sunt siguri cum vei reacționa. Îți împrumută credința pentru o vreme, pentru că se gândesc că asta se așteaptă de la ei.
  • Poate că primesc răspunsuri din altă parte, de cele mai multe ori nu pe cele pe care ți le-ai dori. Îți împrumută credința pentru o vreme, pentru că nu vor să facă probleme acasă.

Dacă copiii tăi nu pun întrebări, începe tu să LE pui întrebări. Deschide tu ușa pentru discuție și încurajează-i să gândească în așa fel încât, în cele din urmă, să-și găsească propria credință.

Acest articol (în engleză) a fost scris de Natasha Crain și publicat pentru prima dată pe blogul ei. Versiunea germană: Esther Penner.

Versiunea în limba română: octombrie 2026