> ## Content Index
> Fetch the complete content index at: https://thepulse.org/ro/llms.txt
> Use this file to discover other available public pages before exploring further.

# Ce le spune serialul Netflix „Adolescence” liderilor de tineret și părinților
- URL: https://thepulse.org/ro/ce-le-spune-serialul-adolescence-liderilor-si-parintilor/
- Published: 2025-03-25T14:04:21.000Z
- Updated: 2026-11-18T11:40:31.000Z
- Description: Rachel și Lucy vorbesc despre cât de dureros de actual este noul serial britanic de pe Netflix „Adolescence” și despre cum putem reacționa. E vorba de masculinitate toxică, subculturi digitale, violență, părinți copleșiți și puterea lucrării cu tinerii și a relațiilor pline de empatie.
- Author: Rachel Gardner
- Tags: Articole, #target-leaders, #target-parents, #age-teens, #target-educators, #topic-culture, #topic-media, #translation-pending

**Aceasta este transcrierea episodului „*[**Netflix's Adolescence and the rise of the youth social*](https://open.spotify.com/episode/2ivX9YbPOm1Vayh2JunAJX?ref=thepulse.org)**” din podcastul* [**Talking Youth Ministry*](https://open.spotify.com/show/0afsFGJk20CCBrSpCPtuJV?ref=thepulse.org)\* (în engleză).\*

Serialul Netflix în patru părți *Adolescence* spune povestea unui băiat de 13 ani acuzat că a ucis o colegă de școală și arată ce ar fi putut duce la această faptă îngrozitoare. Gazdele noastre pun în lumină elementele serialului care le sunt prea bine cunoscute din propria lucrare cu tinerii și vorbesc deschis despre întrebările și semnalele de alarmă pe care le-au stârnit în ele. Mai e vorba și despre importanța activităților de timp liber și a acțiunilor făcute împreună: de ce sunt atât de importante în viața de zi cu zi a unui grup de tineret? Ce produc ele în tineri? Ca de obicei, episodul se încheie cu o rundă de „distracție organizată”.

## 1\. Despre ce e serialul?

**Rachel:** Pentru toți cei care ascultă în timp real: despre ce vorbim acum, Lucy, e un serial Netflix apărut acum patru sau cinci zile. Mulți poate n-au avut încă ocazia să vadă despre ce e vorba în *Adolescence*. E o dramă nouă în patru părți pe Netflix. E un fel de serial polițist, dar ceva mai complex. Și, Lucy, cred că formatul acesta (dramă britanică, „cine e vinovatul?”, tineri în centru) nu e nou. Dar serialul acesta are ceva deosebit, care îl face televiziune impecabilă, cu adevărat progresistă. Pentru că e un format care ne provoacă poveștile despre adolescenți: despre dezvoltarea lor, despre ce pot face, despre ce se petrece în ei, despre ce nu înțelegem noi ca societate. Ne poți da o privire de ansamblu: despre ce e serialul?

**Lucy:** Da, cu drag. Și pentru toți cei care zic: vreau să-l văd, sunt câteva spoilere, așa că poate e mai bine să apăsați acum pe pauză și să vă uitați la serial. Vorbim și despre teme grele: violență între tineri, povești apăsătoare. Dacă azi nu e momentul pentru tine, e absolut în regulă să te oprești acum și să revii mai târziu. Dar da, chiar din primul episod din *Adolescence* îl întâlnești pe un băiat pe nume Jamie, de 13 ani. Și chiar de la început afli că e acuzat că a ucis o colegă de școală, o fată. Fiecare episod desfășoară treptat povestea acestui băiat de 13 ani și a familiei lui și arată dinamica familiei în timp real: de la arestarea lui, la șapte luni după, la 13 luni după. Povestea se desfășoară din perspectiva personajelor principale: de la familie până la anchetatori, profesori și școala la care merge băiatul.

## 2\. De ce a făcut-o?

**Lucy:** Dar nu e vorba de întrebarea „Cine a fost?”, pentru că știm de la început: băiatul acesta de 13 ani a făcut-o. E mai degrabă întrebarea: *de ce* a făcut-o? Multe interviuri cu Stephen Graham și Jack Thorne, care au scris scenariul, merg exact pe întrebarea aceasta: de ce a făcut băiatul asta? Ei pun în lumină aspecte ca școala, politica, internetul. Ce-ar fi dacă am înceta să spunem „Părinții sunt de vină” sau „Experiența aceea traumatică e de vină”? Ce-ar fi dacă nu există o cauză clară, ci mulți factori diferiți care au jucat un rol? Avem aici un fragment în care Stephen Graham, unul dintre producătorii serialului *Adolescence*, povestește ce l-a inspirat:

> „Am citit un articol despre o fată înjunghiată de un băiat. Și câteva luni mai târziu am văzut din nou o poveste asemănătoare la știri. Sincer, asta mi-a frânt inima. Ca părinte, m-am gândit: ce se întâmplă cu societatea noastră? Ce se petrece acolo, de devine așa ceva normal?” — [Stephen Graham](https://www.youtube.com/watch?v=UAEulswTmv8&ref=thepulse.org)

**Lucy:** Se referă la câteva cazuri reale de anul trecut. Dar și acum, săptămâna trecută a fost cazul lui Kyle Clifford, care și-a ucis fosta prietenă, pe sora și pe mama ei. Detaliile îngrozitoare ale cazului abia puteau fi suportate. E cu adevărat un serial care îți frânge inima. Dar cred că e și un serial important. L-am văzut în weekend și de atunci nu-mi mai iese din cap. Întrebările care se ridică nu-mi dau pace. Rachel, tu l-ai văzut ieri, nu?

**Rachel:** Da, l-am văzut pe repede-înainte. Nu știu dacă aș recomanda asta, dar pentru noi, liderii de tineret, care nu ne ferim de teme grele, e aproape necesar să vedem serialul până la capăt. Pentru că nu te uiți la serial ca să te distrezi. Te uiți ca să înțelegi. Și e incredibil de lămuritor. E scris strălucit. E jucat strălucit și filmat strălucit. Fiecare episod de o oră e un singur cadru continuu. Nu există nicio tăietură. Și asta face totul atât de intens: te uiți practic în timp real. Și, cum ai spus, Lucy, vezi povestea asta devastatoare, pe care abia o poți suporta: un băiat de 13 ani ucide o fată de 13 ani. Și asta e arătat cu o normalitate înspăimântătoare. Adulți obișnuiți își fac pur și simplu treaba: îl iau pe tânăr, îl trec prin sistem. Poate cei din justiție sau din protecția copilului se gândesc: nu chiar așa merg lucrurile. Dar ca spectator pare foarte autentic. Și ca lideră de tineret m-am gândit: știu asta. Îi recunosc pe tinerii aceștia. Recunosc casa asta. Pare tulburător de normal. Și asta e neliniștitor: nu poți spune „A, a fost radicalizat de XYZ” sau „era în cutare grup religios” sau „avea trauma aceea”. Toate astea îți sunt luate și ești obligat să te întrebi: când un tânăr cu totul „normal” (și orice tânăr e „normal”) stă la intersecția tuturor acestor influențe toxice, idealuri toxice de masculinitate, avalanșa de pe internet, stresul de la școală, profesori subfinanțați, griji financiare, unde e punctul în care se rupe ceva? Asta mi s-a părut înspăimântător și mi-a deschis ochii.

**Lucy:** Cred că, așa cum ai spus, e atât de complex. Sunt atât de multe niveluri. Am auzit azi-dimineață pe cineva spunând că în fiecare episod sunt între 50 și 100 de comentarii sau acțiuni care îți dau o imagine mai clară despre de ce s-a întâmplat asta. Poate fi comentariul unui tânăr despre o altă femeie. Sau ceva ce auzi la școală. Și asta construiește tot mai departe imaginea. Scenariul e cu adevărat extraordinar. Doar felul în care nu numesc o vină clară: nu există un singur lucru despre care să spui „asta e de vină”. Cum ai spus: griji financiare, presiune la școală, presiune online. În serial e un comentariu al mamei, că uneori îl vedea online noaptea până la 1 și îi spunea doar: „Stinge lumina.” Și asta se întâmplă în cel mai sigur loc pentru acest tânăr: acasă. Fie că știm, fie că nu. Și toate nuanțele astea care contează.

## 3\. Când adulții își dau seama încet ce se petrece cu adevărat cu tinerii

**Rachel:** Lucy, ce mi s-a părut atât de interesant (și aș vrea să aud ce crezi) e că vedem cum se desfășoară întrebarea: de ce a făcut asta? Și afli treptat ceva mai mult despre ce s-a întâmplat. Dar în același timp vezi asta prin lentila altor personaje care sunt și ele părinți. De exemplu, polițistul are un fiu care merge la aceeași școală. Și e o discuție puternică între fiul, care e prieten cu băiatul acuzat, și tată. Fiul spune: „Tată, pur și simplu nu vreau să te faci de râs. Nu înțelegi ce se întâmplă. E vorba de pastila albastră și pastila roșie.” Iar tatăl se gândește: „A, e o referință culturală. E Matrix.” Și fiul zice: „Ce?” Pentru tată, care e din generația mea, a fost un film care ne-a schimbat felul de a vedea lucrurile. Dar știam că e o imagine, o metaforă. Știam că nu există o pastilă roșie și una albastră adevărate. Dar fiul spune: „Nu, nu, nu înțelegi ce înseamnă. Ce înseamnă emoji-urile astea. Ce înseamnă codurile astea. Ce înseamnă limbajul ăsta.” Și ăsta e momentul în care tatăl își dă seama: „Ah… n-am nicio idee.” Cred că mulți dintre cei care ascultă podcastul acesta sunt lideri de tineret. Și poate nu ne gândim direct: „Ce? Tinerii fac așa ceva?” Dar îți dă sentimentul: ai observat și tu în societate că adulții își dau seama încet ce se petrece cu adevărat cu tinerii?

**Lucy:** Da, aș spune că cei mai mulți adulți din serial au momentul acesta, ca un fulger: „N-aveam nicio idee ce înseamnă asta.” Sau: „Nu știam că fac asta.” Sau: „Nu știam unde erau.”

**Rachel:** Și sunt adulți care de fapt sunt aproape de tineri: profesori, poliție, părinți. Și asta e înfricoșător, nu?

**Lucy:** Da, sunt oameni despre care ai crede: „Sigur că știi ce înseamnă asta.” Sau: „Sigur că știi ce fac.” De exemplu, sunt niște imagini de pe Instagram arătate de mai multe ori. Și fiul spune: „Tată, n-ai nicio idee. Crezi că asta înseamnă una, dar de fapt tânărul vrea să spună alta.” Și vezi momentul acela de „aha” la polițist: „Uau. Acum înțeleg de ce s-a întâmplat.” Dar fiul spune: „Nu, nu neapărat pentru că a fost hărțuit, ci și pentru că...” Și apoi se adună toate firele: psihologa, polițistul, profesoara, mama, tatăl, toți își dau seama: „N-aveam nicio idee.” E atâta zonă gri pe care n-au observat-o nici măcar. Și toate se adună în această singură faptă.

**Rachel:** Și asta e atât de inteligent, nu? Cred că până și alegerea titlului *Adolescence* e inteligentă, pentru că e vorba, desigur, de adolescenți, dar și de etapa de viață a adolescenței. Știm ca lideri de tineret: adolescența înseamnă desprindere emoțională de părinți și căutarea identității. Și exact asta vedem: tineri care spun „N-am nevoie de adulți, am nevoie de prietenii mei.” Sunt înconjurați de adulți care cred că au totul sub control, dar tinerii își creează propria lume. Și fac exact ce le cere dezvoltarea lor: spun „Ne descurcăm singuri.” Dar în același timp vedem: sunt copleșiți. Nu sunt în siguranță. Pentru că temele cu care se confruntă (ideologii toxice, ca 80-20, presiunea online, stresul social) sunt mult prea mari, sunt prea mult pentru orice om, nu doar pentru adolescenți. Și vezi procesul acesta de dezvoltare, pe care noi, liderii de tineret, avem privilegiul să-l însoțim pentru că Dumnezeu ne-a pus în spațiul acesta, dar vezi și ce se întâmplă când adulții sunt acolo, dar nu sunt *cu adevărat* acolo. Tinerii au nevoie de ei, dar nu-i vor. „Nu te vreau în viața mea, dar am nevoie de tine. Am nevoie de tine ca să mă îmbrățișezi, să mă iubești, să plâng în fața ta, să fiu un bărbat adevărat sau o femeie adevărată, orice ar însemna asta.” Dar în același timp te împing deoparte: „Nu, asta e lumea *noastră*.” Și conflictul acesta interior, du-te-vino-ul acesta…

**Lucy:** Da, trasul acesta în două direcții. Am fost ieri la un curs și s-a spus acolo că amigdala e complet dezvoltată abia la 25 de ani. Deci toți tinerii cu care lucrăm (eu am lucrat cu tineri între 16 și 24 de ani) trebuie să ia decizii uriașe de viață. Dar de fapt vor acționa irațional, pentru că din punct de vedere neurobiologic încă nu sunt adulți. Și vorbim de cei de 25 de ani. Apoi socotim 12 ani înapoi și ajungem la vârsta băiatului din serial. Și toate privirile sunt ațintite asupra lui. Și da, există acest tras în două direcții. De exemplu între polițist și fiul lui, care zice: „Tată, vreau să-ți spun ceva.” Dar în același timp: „Nu vreau să merg cu tine acasă.” Dar apoi totuși zice: „Bine, luăm împreună fish and chips.” Și apoi profesoara care vorbește cu cea mai bună prietenă a fetei ucise. Încearcă tot ce poate să fie prezentă și să asculte. Ai impresia că se creează o legătură. Dar apoi eleva explodează și iese din cameră. Profesoara strigă după ea. Dar fata a hotărât pentru ea că acum trebuie să plece. Trasul acesta în două direcții străbate fiecare relație.

**Rachel:** E pur și simplu genial. Dar cum ne raportăm acum la asta ca lideri de tineret? Când așa ceva lovește conștiința culturală, mulți oameni se uită și se simt apăsați. Și cred că așa și trebuie. Dar cum reacționăm? Ce putem face?

## 4\. Cum reacționăm? Ce putem face?

**Lucy:** E o întrebare excelentă. Acum câteva săptămâni eram destul de frustrată. Mă interesează mult cercetarea și ce traininguri și resurse există despre violența împotriva tinerelor femei și a fetelor. Am scris chiar în grupul meu de prieteni că o să particip la un webinar pe Zoom despre asta, și toți sunt tineri creștini destul de progresiști, și m-am gândit: „Super, vin și ai mei.” Și apoi am stat acolo... și nu era nimeni. Cred că atunci a fost frustrarea asta în mine, pentru că mă gândeam: doar vedem lucrurile astea iar și iar. Și ieri, la cină cu niște prieteni, a apărut dintr-odată conștientizarea: „A, asta chiar îi privește pe tinerii pe care îi predau la școală.” O prietenă a spus: „Între timp mi-e frică de copiii din școala primară.” Și da, începe o discuție la oameni care înainte nu luau parte la ea. Poate noi (tu, Rachel, eu și cei care ne ascultă) ne gândim: „Uau, e dur.” Dar în același timp nu suntem atât de surprinși de teme. De aceea cred că e un lucru bun că a fost făcut acest serial și că oamenii se întreabă: „Care e partea mea în asta?” și „Ce pot face?” Sunt câteva organizații grozave. Una dintre ele e [*Beyond Equality*](https://www.instagram.com/beyond%5Fequality?ref=thepulse.org): lucrează cu tineri băieți și fete. Se ocupă de teme ca puterea, privilegiile și solidaritatea și îi echipează pe liderii de tineret, pe profesori și pe alți oameni interesați. Îi urmăresc pe Instagram: în ziua lansării serialului au făcut o discuție cu actorii și echipa de la *Adolescence*. Și cred că pentru noi, ca lideri de tineret, ceva ce mă entuziasmează mereu e capacitatea noastră de empatie. Și oriunde îi putem ajuta pe tineri să-și dezvolte capacitatea aceasta (nu e una pe care o învață neapărat online sau în gașca lor sau de la mama lor). Dar e un dar pe care îl avem: empatia. Iar să fii empatic cu tinerii e ceva prețios. Acolo unde apar spații de comunitate (vorbim imediat despre activitățile de timp liber) îi putem ajuta pe tineri să descopere: care e rolul meu aici? Cum pot simți împreună cu alții? E o abilitate enorm de importantă. Și pare că lipsește în societatea aceasta plină de voci individuale gălăgioase. E un dar minunat pe care îl putem da mai departe: să-i ajutăm pe tineri să învețe empatia. Există un citat de la Dallas Willard; unul dintre lucrurile despre care vorbește este:

> Nu avem o problemă globală, avem o problemă de vecinătate. Și cred că suntem chemați să ne iubim aproapele. — Dallas Willard

Deci treaba noastră ca lideri de tineret e să-i ajutăm pe tineri să înțeleagă: când atâtea voci se revarsă peste tine, cum poți totuși să fii un vecin bun? Cum poți simți împreună cu cineva din comunitatea ta care e diferit de tine? Când vocile gălăgioase spun: alege furia, alege duritatea, atunci noi putem spune: nu, noi alegem empatia. Alegem curiozitatea. Construim comunitate. Și ne iubim aproapele. Pentru că asta e misiunea noastră.

**Rachel:** E cu adevărat minunat, Lucy. Și mai înseamnă că nu ne închidem în fața a ceea ce e incomod. Aș mai adăuga: dacă poți, uită-te la serial și [vorbește cu cineva despre el](https://www.instagram.com/p/DHXrauqzovL/?ref=thepulse.org). N-o să vezi nimic crud sau explicit, dar discuțiile sunt profund dureroase.

Și o spun încă o dată: un respect uriaș pentru acești tineri actori. Multe au fost improvizate și cred că au pus foarte mult din ei înșiși. Și, spoiler, chiar la final tatăl stă în camera fiului lui și plânge și spune: *Îmi pare rău, fiule.* Și în clipa aceea am avut un oftat adânc în inimă. Am plâns și eu puțin. Și, ca femeie de peste 40 de ani, care e de mult lideră de tineret, am spus pur și simplu: *Doamne, îmi pare rău.* Îmi pare rău pentru dățile în care oamenii din generația mea, inclusiv eu, le-au lăsat tinerilor lumea aceasta. I-am lăsat singuri cu ceva ce n-au creat ei. Și îmi pare rău că primul meu impuls a fost adesea: *Ce nu e în regulă cu ei? Ce pot face ca să se schimbe?*, în loc să întreb: *Care e responsabilitatea mea? Cum pot să-i ascult și să-i întăresc?* Sunt atât de multe feluri de a reacționa. Deci: dacă poți, uită-te la serial. Vorbește cu cineva despre el. Și roagă-te. E atât de important. Poți vedea serialul pe Netflix, e foarte nou. Și, cum a spus Lucy, ascultă interviurile cu producătorii. Gândește-te la ce i-a motivat să scrie serialul. Și concentrează-te pe mesajul pozitiv din spatele lui.

## 5\. De ce activitățile de timp liber sunt o cheie

**Lucy:** Vorbim acum despre ce ai spus tu, Rachel: *cum să facem activitățile de timp liber din nou grozave*. Spune-ne care a fost gândul tău.

**Rachel:** Îmi dau seama că e o afirmație destul de provocatoare, pentru că mulți se gândesc poate: „Activitățile mele *sunt* grozave, mersi frumos!” Am vrut doar să spun: iubesc activitățile de timp liber. Acum vreo zece ani, experiența mea era că o activitate era un fel de *răsplată* când tinerii veniseră conștiincioși la partea plictisitoare: atunci mai făceam și ceva tare. Sunt sigură că nimeni dintre cei care ascultă nu gândește așa, dar așa era adesea pe atunci. Și de când lucrez în Blackburn, unde construim ceva cu totul nou, cu tineri care nu ne cunosc, a trebuit să muncim din greu ca să le câștigăm încrederea. Și acolo activitățile de timp liber, pur și simplu *timpul petrecut împreună*, au devenit esențiale. De fapt, aproape că nu facem altceva: creăm spații sigure, spații de distracție, locuri unde să stea împreună. Cum ai spus, Lucy: locuri unde cad măștile, unde nu e presiunea performanței. Unde tinerii pot fi pur și simplu ei înșiși. Am vorbit de curând cu un pastor care ar vrea să angajeze un lider de tineret. L-am întrebat: „Ce îți imaginezi că ar trebui să facă persoana asta?” Și a spus lucruri grozave: studii biblice, lecturi biblice, ore biblice... super. Și eu sunt total pentru Biblie. Și la sfârșit l-am întrebat: „Și ceva distractiv?” Știu: și Biblia poate fi distractivă. Dar m-am gândit: poate trebuie să prețuim din nou valoarea activităților. Poate sunt o parte *sfântă* a misiunii noastre. Spațiile acestea, chiar dacă sunt pline de serpentine și slushy, sunt *spații sfinte*. De aceea m-am gândit: hai să vorbim despre activitățile de timp liber. Nu te-am pregătit pentru asta, Lucy, dar care a fost ultima activitate bună sau ultimul eveniment bun pe care l-ai făcut? Ceva spontan, de exemplu ați fost toți într-o parcare înainte de o întâlnire și ați jucat ceva pe loc? Sau o activitate plănuită?

**Lucy:** Unul dintre evenimentele mele preferate a fost o bătaie cu pistoale Nerf.

**Rachel:** Ah, ador asta!

**Lucy:** În biserică. Și nici nu avem atât de multe pistoale Nerf, dar o biserică vecină are o grămadă. Așa că ne-au împrumutat pistoalele lor. Și azi încă găsim săgeți Nerf în cele mai ciudate locuri din biserica noastră. Și înainte mă gândeam, foarte clișeic: probabil celor mai mici o să le placă. Poate ei o să se implice de-adevăratelea. Dar nu, cei de 16 până la 18 ani au fost cei care au zis: *Suntem gata. Vorbim serios. Vrem să câștigăm.* Și partea tare a fost că au venit și cu tot felul de echipamente Nerf pe care le puteai purta. Și m-am gândit: *Asta e chiar ceva special.* Da, mi-a plăcut enorm. Cred că un anumit miros încă mai plutește în clădirea bisericii noastre... Dar a meritat. Și chiar acum, liderul nostru de tineret (eu n-am fost acolo, din păcate) a organizat un eveniment live de *Among Us*. Era jocul meu online preferat în pandemie. Și l-au jucat în timp real, ca joc live, și m-am gândit: *Ce întoarcere în trecut! Și încă funcționează!* Și la tine, Rachel?

**Rachel:** Ultimul eveniment a fost vinerea trecută: bingo cu ciocolată. Și sună ca ceva ce n-ar trebui să funcționeze, dar a funcționat complet. Tinerii erau total concentrați. Toți voiau să-și bifeze numerele și să câștige ciocolată; s-au întors cu grămezi de dulciuri. A fost grozav. Deci bingo cu ciocolată, pentru cine nu-l știe, e bingo clasic. Se strigă un număr, ai cartonașul tău, îl tai, iar cine le are primul pe toate câștigă. Ai crede: *Asta e pentru bunici de 97 de ani.* Dar nu, aici în Blackburn adolescenții sunt total implicați. Deci o activitate de timp liber se deosebește poate de o întâlnire obișnuită a grupului prin faptul că e ceva special. Poate plănuiești să mergi cu grupul la bouldering. Sau spui: veniți la sala de tineret, la biserică, sau ne întâlnim acolo și acolo și facem o plimbare lungă. Sigur, cu acordurile părinților și fișele pentru urgențe, ca să știi pe cine iei cu tine, și cu echipa clar stabilită.

> **Dar scopul este:** să creezi spațiu ca relațiile să se adâncească. Să întărești abilitățile sociale. Să creezi un cadru incluziv. Să faci ceva la care pot participa toți. Poate e și ceva care îi provoacă, care îi scoate din zona de confort. Și vă cunoașteți din nou.

Și cât am fost aici, în Blackburn, construind o lucrare cu tinerii de la zero, mi-am dat seama: activitățile de timp liber sunt pentru mine sus de tot pe lista priorităților. Pentru că e vorba de o cultură a încrederii. E vorba de principiul: mergem în ritmul încrederii. Și nimic nu-mi arată mai mult că familiile și tinerii de aici au încredere în noi decât faptul că ni se încredințează când, de exemplu, mergem cu ei într-un parc de aventură prin copaci sau la piscina din Blackpool. Așa că pentru mine e ca un mic barometru: avem încredere unii în alții? Avem o legătură bună în grup? Am trei puncte mici despre asta, și, Lucy, mă știi: îmi place să spun „ABC” sau „1, 2, 3”... și apoi nu mă țin de ele.

**Lucy:** Bine, încerc să te țin pe drum!

**Rachel:** Deci...

1. Punctul unu: **E vorba de o cultură a încrederii.** O vezi după dinamica din grup: cine stă cu cine? Cum interacționează voluntarii cu tinerii? Ce îi entuziasmează pe cei din grupul acesta? În excursii și tabere, relațiile acestea se adâncesc dintr-odată mult mai repede. Și astfel discuțiile despre credință sau ideea de a merge vara într-o tabără devin mult mai realiste, pentru că există legătura.
2. Punctul doi: **E vorba de incluziune și apartenență.** Văd des, când lucrez cu un grup nou (de exemplu la un drop-in sau la Youth Alpha), că sentimentul de *„Suntem împreună”* apare prin excursiile făcute împreună. Când pur și simplu sunteți împreună pe drum, devine clar: ăsta e grupul nostru. Și asta e deosebit de puternic pentru tinerii care altfel nu aparțin nicăieri: niciun club sportiv, niciun cerc la școală, nicio posibilitate să-și permită ceva din cauza banilor. Dintr-odată fac parte din grupul acesta gălăgios, amuzant și tare, și asta îi întărește incredibil: *Fac parte de aici. Ăștia sunt oamenii mei.*
3. Și punctul trei (sunt curioasă ce zici, Lucy): **E vorba de abilități.** O întrebare pe care ne-o punem aici este: *Dacă ești un tânăr dintr-o zonă defavorizată, ce abilități pierzi poate pentru că nu ai acces?* Nicio oră de muzică. Niciun cerc de dans. Nicio sală de sport. Așa că ne gândim: care sunt lucrurile pe care altfel nu le-ar trăi? Escaladă. Caiac. Bouldering. Și încercăm să le punem în program cu intenție.

**Lucy:** Ce tare! Nu m-am gândit niciodată la aspectul „abilităților”, dar are tot sensul. Îmi notez imediat: *abilități!* Pentru că pentru unii tineri e pur și simplu prețios să fie împreună cu alții. Să-și dea seama: *Bine, asta mai bine nu se spune.* Sau: *Aici sunt văzut.* Sunt prețuit. Îmi amintesc că cineva a spus odată: *Liderii de tineret sunt ca mătușile și unchii.* Și cred că comparația are și slăbiciuni, dar ideea era: noi suntem „persoanele sigure”, dar și cele cu care te distrezi. Iar activitățile de timp liber aduc exact cealaltă latură: *Sunt și omul care se distrează.* Nu doar predicatoarea de duminică sau vocea morală când ai făcut o prostie. Nu, sunt și cea cu care poți râde. Și cumva pare un antidot pentru toate vocile distructive despre care tocmai am vorbit. Spațiul în care ai voie pur și simplu să râzi, să nu te iei atât de în serios și să înveți ceva fără ca cineva să ți-l impună.

**Rachel:** Și cred că, atunci când spunem „distracție”, sună repede ca și cum ar trebui să-i distrăm pe tineri sau să arătăm că suntem *cool*. Dar nu la asta mă refer. Când spun „distracție”, mă refer la spații fără presiune. Nicio obligație să realizezi ceva. Doar: *Fii tu însuți.* Și cred că asta face parte din chipul lui Dumnezeu în om. Toți suntem făcuți ca să aducem bucurie. Dar tinerii trăiesc adesea sub o asemenea presiune a performanței încât partea aceasta e înăbușită. Iar când creezi un spațiu în care pur și simplu se plimbă prin pădure și fac un foc de tabără, o să fii surprins cât de altfel sunt dintr-odată. Cum înfloresc. Și aș spune: nu te stresa dacă te gândești: *Nu sunt eu liderul de tineret distractiv.* Cred că, dacă te gândești la asta, probabil totuși ești. Nu-ți face griji. E vorba de ce construiți împreună.

## 6\. Biblie sau IA? Jocul nou pentru grupul tău de tineret

**Lucy:** Și, ca să încheiem, facem acum propria noastră *distracție organizată*. Jocul merge așa: îți citesc niște propoziții și trebuie să ghicești dacă sunt din Biblie... sau de la ChatGPT. Ești gata? Deci, prima afirmație: „Să mănânci turtele acestea ca pe niște turte de orz, pe care le vei coace sub ochii lor pe excremente omenești.”

**Rachel:** Sună a ceva ce ar spune unul dintre profeții aceia străvechi, de genul: *Pe bune?* Chestii tipice de profet. Zic... IA. Pentru că partea cu excrementele e poate prea dură. Sună a ceva ce inventează IA, nu?

**Lucy:** Așa e, sună dur. Dar din păcate răspunsul tău e greșit. E în Ezechiel. [Ezechiel 4](https://www.bible.com/bible/126/EZK.4.12.NTR?ref=thepulse.org).

**Rachel:** O! Notă pentru mine: gata cu copt prăjituri.

**Lucy:** Bine, următoarea afirmație: „Și leneșul zice în inima lui: «Mâine mă voi scula devreme și voi lucra.» Dar când vine dimineața, se întoarce în patul lui ca o ușă în țâțânile ei, și iată, nimic nu este făcut.”

**Rachel:** O, uau. Nu, asta e IA. Sună foarte a ChatGPT.

**Lucy:** Corect! E din Amânările 12:9.

**Rachel:** Foarte frumos!

**Lucy:** Următoarea afirmație: „Blestemat să fie omul care umblă desculț prin pustia plină de spini, căci picioarele lui vor fi înțepate și duhul lui va fi chinuit. Binecuvântat să fie omul care umblă în sandale, căci călătoria lui va fi plăcută și tălpile lui nevătămate.”

**Rachel:** Clar IA. Nu știu de ce, dar duhul meu îmi spune pur și simplu: *Asta e IA.*

**Lucy:** Uau.

**Rachel:** Da, nu, sigur e IA.

**Lucy:** Da, cuvântul „chinuit” o dă de gol.

**Rachel:** Și apoi: sandale? Și „tălpi nevătămate”? Sigur IA.

**Lucy:** Bine, următoarea: „Mai bine să locuiești într-un colț pe acoperiș decât să împarți casa cu o femeie certăreață.”

**Rachel:** Haha, da. Rachel Held Evans, eroina mea absolută, a construit o carte întreagă pe versetul ăsta. E clar din Biblie.

**Lucy:** Corect, e din Biblie. Ești prea bună la jocul ăsta. Bine, mergem mai departe: „Cel drept se va bucura când va vedea răzbunarea și își va spăla picioarele în sângele celui rău.”

**Rachel:** Iar picioare! Atâtea picioare! Sigur e IA. Adică trebuie să-ți scalzi inima în râul vieții, nu?

**Lucy:** E chiar din Biblie.

**Rachel:** O, nu, deci trebuie să-mi spăl picioarele în sânge? Nu știam...

**Lucy:** O surpriză pentru noi toți. [Psalmul 58, versetul 10](https://www.bible.com/bible/126/PSA.58.10.NTR?ref=thepulse.org). Bine, încă două: „Iată, omul care refuză să-și împartă pâinea va fi prădat de corbi de masa lui, iar paharul lui va fi ciudat de gol. Dar cel ce dă cu dărnicie, chiar și până la ultima îmbucătură, cămara lui va fi plină și brânza lui fără mucegai.”

**Rachel:** Asta e clar IA. Cine a vorbit în Biblie despre brânză?

**Lucy:** Brânza „fără mucegai”, asta da metaforă!

**Rachel:** Sigur au mâncat brânză în Biblie, dar nu-mi amintesc niciun pasaj cu brânză. Deci: IA, sigur.

**Lucy:** Ultimul verset: „Toate capetele sunt rase și toate bărbile tăiate; pe toate mâinile sunt tăieturi, iar în jurul coapselor, sac.”

**Rachel:** Știu! Biblie! Sigur. Textele astea tipice de groază.

**Lucy:** Exact, e din Biblie! Bravo. Și sper că ai acum un joc nou pe care să-l încerci cu tinerii tăi.

**Rachel:** Deja văd: ori toți se aruncă în Biblie... ori fug țipând.

**Lucy:** Una din două!

**Rachel:** Îmi place la nebunie. Și asta înseamnă că trebuie neapărat să facem curând jocul *Taylor Swift sau Plângerile lui Ieremia*, sună prea bine. Așa, cum ar spune Martin dacă ar fi aici: *Ăsta a fost un episod.* Am discutat o gamă cu adevărat largă de teme. Dacă aveți gânduri despre *Adolescence*, trimiteți-ni-le. Ne-ar plăcea mult să abordăm și alte teme la care n-am ajuns azi. Biblia, nu absurditățile IA, să vă fie călăuză săptămâna aceasta. Pe săptămâna viitoare!

*Acest podcast a fost publicat pentru prima dată de* [Youthscape](http://youthscape.co.uk/?ref=thepulse.org)*. Versiunea în germană:* [Esther Penner](https://thepulse.org/ro/about/)*. Versiunea în limba română: Pulse.*